FOTBAL CLUB UNIVERSITATEA CRAIOVA

FOTBAL CLUB UNIVERSITATEA CRAIOVA

PALMARES UNIVERSITATEA CRAIOVA

1. DE 4 ORI CAMPIOANA ROMANIEI
1973-1974
1979-1980
1980-1981
1990-1991

2. DE 6 ORI CASTIGATOAREA CUPEI ROMANIEI
1976-1977
1977-1978
1980-1981
1982-1983
1990-1991
1992-1993

 3. DE 5 ORI VICECAMPIOANA ROMANIEI
1972-1973
 1981-1982
1982-1983
1993-1994
 1994-1995

4. DE 5 ORI FINALISTA CUPEI ROMANIEI
1974-1975
 1984-1985 
1993-1994
 1997-1998 
 1999-2000    

5. PRIMA ECHIPA DIN ROMANIA CALIFICATA IN SFERTURILE DE FINALA ALE CUPEI CAMPIONILOR,1981-1982
 Universitatea Craiova – Olympiakos Pireu 3-0 (1-0)     
Olympiakos Pireu – Universitatea Craiova 2-0 (1-0)    
B.K.Copenhaga – Universitatea Craiova 1-0 (1-0)
 Universitatea Craiova – B.K.Copenhaga 4-1 (2-0)   
Universitatea Craiova – Bayern Munchen 0-2 (0-2)     
Bayern Munchen – Universitatea Craiova 1-1(1-1)     

6. PRIMA ECHIPA DIN ROMANIA CARE A JUCAT SEMIFINALA CUPEI U.E.F.A. 1982-1983
 Universitatea Craiova – A.C.Fiorentina 3-1 (0-1)
A.C.Fiorentina – Universitatea Craiova 1-0 (1-0)
 Shamrock Rovers Dublin – Universitatea Craiova 0-2 (0-1)       
 Universitatea Craiova – Shamrock Rovers Dublin 3-0 (1-0)    
Girondins Bordeaux – Universitatea Craiova 1-0 (0-0) 
Universitatea Craiova – Girondins Bordeaux 2-0 (1-0; 1-0)
 1F.C.Kaiserslautern – Universitatea Craiova 3-2 (2-0)
 Universitatea Craiova – 1F.C.Kaiserslautern 1-0 (0-0)
 Benfica Lisabona – Universitatea Craiova 0-0 (0-0) 
Universitatea Craiova – Benfica Lisabona 1-1 (1-0)

7.  PRIMA ECHIPA DIN ROMANIA CARE A ELIMINAT O ECHIPA DIN ANGLIA 
(LEEDS UNITED,1979)
8.  PRIMA ECHIPA DIN ROMANIA CARE A ELIMINAT O ECHIPA DIN GERMANIA  
(1F.C. Kaiserslautern, 1983)
9. PRIMA ECHIPA DIN ROMANIA CARE A PARTICIPAT 10 ANI LA RAND IN CUPELE EUROPENE
10. PRIMA ECHIPA STUDENTEASCA DIN EUROPA CAMPIOANA A TARII
11. ION OBLEMENCO DE 4 ORI GOLGHETER AL ROMANIEI
1966-1967
 1969-1970 
1971-1972
 972-1973
12.  ILIE BALACI DE 2 ORI CEL MAI BUN FOTBALIST AL ROMANIEI
1981 şi 1982
13.  COSTICA STEFANESCU FOTBALISTUL ROMAN CU CELE MAI MULTE MECIURI JUCATE PE PRIMA SCENA 490
14. GICA CRAIOVEANU DE 2 ORI GOLGHETERUL AL ROMANIEI
1993-1994 şi 1994-1995 
____________________________________________________________________________________
ISTORIA UNIVERSITATII CRAIOVA



Craiova Maxima... Europa în genunchi!

   Toate poveştile frumoase încep cu “a fost odată...”, iar CAMPIOANA UNEI MARI IUBIRI nu face excepţie.

   A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A fost odată o echipă magică. Era septembrie 1982, când Universitatea Craiova, nume de alint al fotbalului românesc, deschidea drumul performanţei, cucerind admiraţia şi respecul Europei fotbalistice.

   Zece meciuri, 930 de minute şi un unsprezece care a intrat în legendă: Lung, Negrilă, Tilihoi, Stefănescu, Ungureanu, Ţicleanu, Balaci, Donose, Beldeanu, Crişan, Cămătaru… însa Craiova s-a oprit la poarta finalei CUPEI UEFA. Romantismul leilor albaştri avea să fie plătit scump. După meciul cu Benfica, stadionul Central părea un templu răvăşit şi parcă resemnat cu destinul creşterilor şi decreşterilor sale...

   Dar până să ajungem la legendara CRAIOVA MAXIMA, fotbalul craiovean a mai trăit 60 de ani de istorie. Căci istoria Craiovei fotbalistice a început să se scrie în 1921.
   Atunci au apărut în Craiova două echipe de fotbal: Craiovan Craiova şi Rovine Griviţa Craiova.

   *
1921-Craiovan Craiova a fost înfiinţată de un grup de elevi şi funcţionari craioveni, conduşi de Dr. Marcel Spănişteanu. Numele exact, dat la început echipei, a fost Craiu Iovan. Ulterior, printr-un proces relativ scurt de metamorfoză, a devenit Craiovan, aşa cum a şi apărut în campionatul districtual şi apoi în cel regional.

   *
1921-Rovine Griviţa Craiova apare iniţial în 1921, sub numele de Rovine, pentru ca, un an mai târziu, după fuzionarea cu gruparea de gimnastică Griviţa, să ia şi numele acesteia. În perioada 1925-1929, Rovine Griviţa activează în ampionatul districtual Craiova. În 1930 castigă campionatul regional, iar din 1934 intră în circuitul divizionar şi cinci ediţii joacă în eşalonul secund.

   În anul
1940, cele două echipe ale Craiovei fuzionează, rezultând una dintre cele mai puternice grupări din perioada războiului, FC Craiova, prima echipă craioveană care avea să fie Campioana României, în 1942-1943. Dar titlul nu a fost oficializat în anuarele FRF, din cauza războiului...

   Într-o formulă cu 12 echipe, FC Craiova termina la 4 şi respectiv 7 puncte de Rapid şi Unirea Tricolor.

   Ecourile acestei răsunătoare victorii în campionat au fost amplificate, o dată mai mult, de excelenta comportare a fotbaliştilor craioveni în compania puternicei formaţii bulgare Levski Sofia, la 25 martie 1943. Craiovenii au caştigat cu scorul de 3-2, după un meci superb, în care diferenţa de pe tabelă putea fi mult mai mare. La acel turneu, organizat de FRF, au participat şi echipele din Bucureşti, Venus şi Juventus-combinat cu CFR, ambele fiind învinse de Levski Sofia.

   În returul ediţiei 1948-1949 se desfiinţează Divizia C şi, odată cu ea, şi F.C. Craiova, echipa-fanion a Băniei.

   Pe firmament apare însă, în
1948, UNIVERSITATEA CRAIOVA, continuatoarea acestei mişcări în Craiova, cea care avea să devină, mai târziu, cea mai iubită echipă de fotbal din România. Primul nume al echipei a fost UNSR Craiova (1948-1949), apoi CSU Craiova (1949-1950), Ştiinţa Craiova (1950-1966) şi, din campionatul 1966-1967, Universitatea Craiova.

   Universitatea era clubul sportiv al studenţilor din Cetatea Băniei, culorile sale fiind alb şi albastru. Actul de naştere datează din toamna lui
1948 şi este opera unui grup de entuziaşti studenţi şi profesori craioveni. Aceasta este prima echipă aliniată de Universitatea Craiova, în toamna anului 1948: Dumitrescu - Rădulescu, Mihăilă I, Carli - Ozon, Mihăilă II - Sabin, Ilie, Bădescu, Tudor şi Serghi.

   În
1955, la prima participare în Divizia B, Ştiinţa Craiova (nume adoptat în 1950) ocupă locul 12 în clasament şi retrogradează. În ediţia 1957-1958, câştigă Seria a III-a a Diviziei C şi revine în B.

   Ocupă locul 13 în 1958-1959 şi locul 10 în 1959-1960, iar în următorii trei ani pătrunde în zona superioară a clasamentului: locul 2 în 1960-1961; locul 4 în 1961-1962; locul 5 în 1962-1963.

   În sezonul
1963-1964, Ştiinţa câştigă Divizia B şi promovează în primul eşalon. În ultima etapă rămăseseră cu şanse de promovare în Divizia A, trei echipe: Metalul Târgovişte, Poiana Câmpina şi Ştiinţa Craiova. De rezultatul de la Paşcani, unde CFR-ul întâlnea Câmpina, şi de cel de la Craiova, unde studenţii jucau în marele derby cu Târgoviştea, depindea configuraţia clasamentului.

   Spectatorii din tribunele arhipline ale Stadionului “Tineretului” au creat atunci o atmosferă infernală şi echipa în albastru a caştigat cu 3-0.

   Dincolo, la Paşcani, CFR-ul a câştigat cu 2-0 şi Craiova era în A. Un “act istoric” înfăptuit de: Papuc, Vasilescu, Geleriu, Lungan, Dumitrescu, C. Stănescu, Bărbulescu, Deliu, Tetea, A. Stănescu, Gângă, Anton, Onea, Lovin, Vişan, Stanciu şi antrenorii Nicolae Oţeleanu şi Aurel Preda.

   În primul său an de Divizia A, Ştiinţa se clasează pe locul 11. În acest sezon, echipa a disputat toate meciurile cu Stadionul “Tineretului” plin până la refuz, meci de meci capacitatea tribunelor (15.000 locuri) fiind cu mult depăşită. Acest fapt unic a dus la decizia construirii unui stadion de mare capacitate, viitorul “Central”, într-o vreme când spectatorii din România se depărtaseră de arene. Echipa: Papuc, Vasilescu, Marin Marcel, Lungan, Bărbulescu, Deliu, Sfârlogea, Eftimie, Cîrciumaru, Onea şi Plugaru.

   
1965-1966 a fost un an competiţional important pentru gruparea din sudul României, care a terminat pe locul 8 în clasament. Dar, tot atunci, la Craiova au început să fie puse bazele unui club puternic. La crearea centrului de copii şi juniori, s-a înregistrat un record stupefiant de participare, niciodată egalat. Peste 40.000 de copii de toate vârstele, din toată Oltenia, au venit la un mega-trial, care s-a întins pe durata a cinci luni.

   În
1966-1967, în Bănie vine marele Nelu Oblemenco, “tunarul” de mai târziu, iar Ştiinţa este campioană de toamnă. Sezonul este încheiat pe locul 3, dar atacantul Ion Oblemenco devine golgheterul României, cu 17 goluri.

   Campionatul
1967-1968 aduce un nou loc 11, dar şi inaugurarea Stadionului “Central”, la 29 octombrie 1967, arena pe care şi azi Universitatea îşi dispută partidele de pe teren propriu. A fost cel mai mare stadion al unui club din ţara noastră la acea oră, găzduind imediat şi primul meci al naţionalei la Craiova, aici unde niciodată România nu a pierdut!

   Leii îşi încep aventura în Europa în anul
1969, atunci când trec de sârbii de la FC Bor în Cupa Balcanică, dar se opresc apoi în faţa lui Dinamo Tirana. Anul următor, în aceeaşi competiţie, Universitatea îşi încearcă forţele şi cu celălalt club din oraşul albanez, Partizan Tirana, dar şi cu bosniacii de la Sloboda Tuzla. Oltenii joacă apoi ('71-'72), pentru prima oară, în Cupa Oraşelor Târguri (viitoarea Cupă UEFA, acolo unde aveau să scrie istorie), contra ungurilor de la Pecsi Dozsa, dar sunt eliminaţi.

   În
69-70, oltenii termină pe 4 în România, iar Ion Oblemenco îşi adjudecă titlul de golgheter, cu 19 goluri. “Tunarul” a primit această distincţie şi în sezonul 1971-1972 (20 de goluri), atunci când alb-albaştrii termină pe locul 8.

   Ediţia
1972-1973 a rămas în amintirea tuturor ca una dintre cele mai triste din istoria echipei. Atunci, Universitatea a obţinut victorii incredibile la Bucureşti, 6-4 cu Rapid şi 6-2 cu Steaua şi a ocupat locul 2, după Dinamo, în urma jocurilor de culise ale echipei securităţii, care “trebuia” să câştige campionatul.

   În plin sezon, clujenilor de la CFR, echipa aflată pe poziţia a treia a clasamentului cu câteva etape înainte de final, le-a fost pasată de către Dinamo o invitaţie la un amical cu Bochum, în Germania Federală. Motiv tocmai bun pentru a amâna meciul cu echipa din Ştefan cel Mare, care, “culmea”, se suprapunea cu evenimentul. Cum în acea perioadă era aproape imposibil să ieşi din ţară fără un motiv mai mult decât întemeiat, clujenii au profitat de cadoul neaşteptat al securităţii.

   Dar ei i-au întors favoarea lui Dinamo, în ultima etapă. Împreună cu CFR Cluj - Dinamo, fusese amânat, mimând fair-play-ul, şi UTA – Universitatea. Partidele ar fi trebuit să înceapă la aceeaşi oră, doar că la Cluj dinamoviştii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să amâne startul meciului. Cum Universitatea a pierdut cu 0-1 în Ardeal, Dinamo avea nevoie să se impună la patru goluri diferenţă în faţa ceferiştilor, pentru a depăşi Craiova la golaveraj.

   Cu “îngăduinţa” gazdelor (aşa cum chiar clujenii au recunoscut, câteva decenii mai târziu) şi ajutorul arbitrului Anderco, care a inventat şi un penalty, repriza a doua a fost amânată cu 20 de minute, motivaţia fiind o ploaie de vară de câteva zeci de secunde care a căzut în timpul pauzei. Deşi a reuşit cel mai bun sezon din istoria sa în secolul trecut, CFR-ul l-a încheiat într-un mod ruşinos, predându-se în faţa lui Dinamo (0-4) şi ajutând-o să fure Craiovei titlul pe care oltenii îl meritau şi care ar fi fost primul din istoria lor.

   Manta - Bădin, Sameş, Deselnicu - Ivan, Strâmbeanu - Ţarălungă, Bălan, Oblemenco, Niţă şi Marcu, sunt numele campionilor morali ai acelei ediţii de campionat! Ion Oblemenco a câştigat, pentru a patra oară, titlul de golgheter al României, cu 21 de goluri marcate.

   În sezonul
1973-1974, când deja echipa se mutase de şapte ani pe “Central”, Universitatea cucereşte primul său titlu de campioană a României, fiind prima echipă studenţească din ţară şi din Europa ajunsă campioană. Ştiinţa a ocupat locul 1 de la început şi până la sfârşitul competiţiei.

   Oprea, Manta, Niculescu, Bădin, Deselnicu, Velea, Strâmbeanu, Ivan, Niţă, Balaci, Berneanu, Ţarălungă, Oblemenco, Bălan, Pană, Boc, Ştefănescu, Marcu, Stăncescu, Kiss, Chivu, Negrilă, Constantinescu şi antrenorii Constantin Cernăianu şi Constantin Oţet, sunt cei care au făcut “Centralul” să trăiasca momente magice. Campioana unei mari iubiri a transformat o metaforă emoţionantă într-un titlu cu adânci rezonanţe...

   Tot acum, echipa craioveană va elimina pe AC Fiorentina în Cupa UEFA, după 0-0 în Italia şi 1-0 la Craiova (cu golul înscris de Oblemenco, în minutul 89). Standard Liege va opri însă, din păcate, drumul românilor spre fazele superioare.

   În vara anului
1974, Universitatea Craiova a obţinut semnătura celui mai mare fotbalist al Piteştiului, Nicolae Dobrin. “Gâscanul” a venit să joace sub culorile Ştiinţei, s-a pregătit toată vara cu echipa şi pentru că FC Argeş nu a fost de acord cu transferul, a acceptat o carantină de doi ani în schimbul onoarei de a fi al Craiovei.

   Pe atunci, exista o clauză în regulamentul de transferuri care specifica faptul că un jucător putea să fie achiziţionat fără acordul clubului de la care provenea, dacă accepta o perioadă de carantină de doi ani. Dobrin a venit în Craiova într-o noapte, tot atunci o echipă de muncitori aducând de la Piteşti mobila familiei. El a primint un apartament pe Calea Severinului şi s-a înscris la facultate în Bănie. Cu toate astea, pentru că Universitatea nu a fost niciodată o favorizată a sistemului, de la Bucureşti a venit un ordin, transmis prin intermediul secretarilor de partid, iar genialul mijlocaş a fost obligat să se întoarcă în Trivale.

   Universitatea s-a clasat pe ultima treaptă a podiumului în
1974-1975, pierzând finala Cupei în faţa Rapidului cu 1-2, după un meci în care oltenii au acuzat vehement arbitrajul lui Nicolae Rainea, iar suporterii Craiovei au ameninţat că “dacă Rainea mai vine la Craiova, îl împuşcăm ca pe Kennedy la Dallas.” Arbitrul i-a eliminat pe Petre Deselnicu şi Cornel Berneanu.

   ,Memorabilă rămâne însă noaptea dinaintea meciului cu Dinamo (25 mai 1975), caştigat cu 3-0, când peste 500 de suporteri olteni au dormit pe stadion, ca să fie siguri că vor vedea meciul de a doua zi. În acel sezon, la antrenamentele obişnuite ale echipei lui Titi Teaşcă erau prezenţi câte 1000 de suporteri.

   Următoarele două trofee ale clubului craiovean sunt două Cupe ale României, câştigate în
’76-’77 şi ’77-’78. În 1976-1977, Universitatea a învins în finală Steaua, cu 2-1, pentru olteni jucând Boldici, Berneanu, Tilihoi, Ştefănescu, Purima, Donose, Balaci, Beldeanu, Crişan (Negrilă), Cârţu, Marcu, Cămătaru, iar antrenor fiind C. Deliu.

   În
1977-1978, victima a fost Olimpia Satu-Mare, Craiova câştigând cu 3-1.

   Ediţia
1979-1980 aduce Băniei un nou titlu de campioană, cu un lot care avea să scrie istorie: Boldici, Lung, Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu, Balaci, Beldeanu, Crişan, Donose, Cămătaru, Geolgău, Cârţu, Irimescu, Purima şi Ciupitu.

   Cupa UEFA consemnează apoi cum Craiova devine şi prima echipă din România care a reuşit să elimine din Europa un club englez, atunci când Leeds United este trimisă acasă după un umilitor 4-0. Universitatea s-a impus cu acelşi scor, 2-0, atât în Oltenia, cât şi în “Insulă”, acolo unde golul senzaţional al lui Beldeanu, după un voleu fantastic din afara careului, a fost aplaudat în picioare de un stadion întreg. Acesta este momentul care defineşte, practic, naşterea Craiovei Maxima. După ce iniţial trecuse de Wiener SK, Ştiinţa a pierdut calificarea în dauna nemţilor de la Borussia Monchengladbach (0-2 în Germania şi doar 1-0 la Craiova).

   În
1981, această fantastică echipă reuşeşte primul event din istoria sa, cucerind atât campionatul, cât şi Cupa României, Poli Timişoara fiind surclasată în finală (6-0). În faţa celui mai valoros club din România, Cupa Campionilor aduce una dintre cele mai bune echipe din lume, campioana Italiei, Internazionale Milano. Dar după 0-2 pe San Siro şi 1-1 la Craiova, alb-albaştrii părăsesc competiţia.

   În sezonul
1981-1982, Universitatea ocupă în campionat locul 2, la două puncte de Dinamo, iar în Cupă este oprită la "masa verde", 0-3 cu Minerul Certej. Întreaga ţară exultă atunci când campioana din Bănie se califică în primele opt echipe ale Europei, în turul al III-lea al Cupei Campionilor, performanţă fără precedent în istoria fotbalului românesc. Între timp antrenori erau Oblemenco şi Oţet, iar Universitatea devenise deja un mit.

   În primul tur al Cupei Campionilor Europeni, Olympiakos Pireu este practic desfiinţată la Craiova, leii câştigând cu 3-0, după golurile marcate de Cârţu (‘7), Irimescu (‘67) şi Ţicleanu (‘89) şi cu un raport al şuturilor (din nou) zdrobitor în favoarea noastră: 25-5 (14-3). În retur, grecii nu au reuşit decât o victorie de prestigiu, 2-0, insuficientă însă.

   Următorul adversar al Universităţii este BK Copenhaga însa danezii nu păreau a fi un oponent prea dificil. Cu toate acestea, nordicii obţin chiar o victorie dădătoare de speranţe în Danemarca, scor 1-0. În retur însă, oltenii, împinşi de la spate de peste 30.000 de suporteri, înving categoric cu 4-1 după golurile lui Crişan (‘8), Balaci (‘24), Beldeanu (‘54) şi Cămătaru (‘72).

   Şi tocmai unde oltenii se credeau mai stapâni şi aproape imposibil de învins, acasă, pe “Central”, vor pierde prima manşă cu următorul adversar de calibru: Bayern Munchen. Nemţii rezolvă calificarea încă din primele 19 minute ale turului de la Craiova, înscriind prin Breitner (‘7) şi Rummenigge (‘19). În retur nu s-a mai putut face nimic, Universitatea obţinând un egal pentru palmares, 1-1, cu un gol înscris de Geolgău (‘31).

   Ştiinţa terminase pe locul 2 şi se califica în Cupa UEFA. Campania europeană din
’82-’83 avea să fie cea mai mare performanţă din istoria “Campioanei unei mari iubiri”, semifinala Cupei UEFA.

   Sezonul
1982-1983 a rămas în istoria echipei drept cel mai bun an competiţional. Pe plan intern, Universitatea pierde al treilea titlu în faţa Ministerului de Interne, ocupând locul 2, la trei puncte de Dinamo, însă având cel mai bun atac din ligă, cu 66 de goluri. Cupa este câştigată din nou de olteni, în faţa aceleiaşi Poli Timişoara, de acestă dată scorul fiind mai blând, 2-1. Însă ceea ce a reuşit Universitatea pe plan extern, în Cupa UEFA, rămâne întipărit cu litere de aur în istoria fotbalului românesc.

   Echipa din Bănie reuşeşte să ajungă până în semifinale, performanţă neatinsă până atunci de vreo echipă românească. Prima adversară a Craiovei era, din nou, AC Fiorentina, echipa lui Passarella, Rossi, Antognoni, Bertoni sau Grazziani. După 3-1 la Craiova (0-1 la pauză!), Universitatea s-a apărat organizat în Italia şi a pornit năucitor pe contraatac. Până la urmă, victoria a fost de partea fiorentinilor, la un gol diferenţă (1-0), insuficient însă pentru trupa “viola”, care terminase pe locul 2 în ţara care dădea campioana mondială.

   După o calificare uşoară în faţa lui Schamrock Rovers Dublin, leii spulberându-i pe irlandezi cu 2-0 în deplasare şi 3-0 în Bănie, Universitatea trebuia să dea piept cu un nou adversar impresionant: Girondins de Bordeaux, francezii care lăsaseră acasă pe Hajduk Split. În “Hexagon”, pe malul fluviului Garonne, bordelezii au câştigat cu 1-0, la fel şi oltenii la Craiova, după 90 de minute. Au urmat prelungirile, Geolgău aducând calificarea cu golul său din minutul 101.

   Lista echipelor de top care aveau să dea piept cu Universitatea era parcă nesfârşită. După ce eliminase pe Napoli şi FC Sevilla, 1FC Kaiserslautern se arăta foarte optimistă în ceea ce priveşte calificarea, înaintea dublei cu Universitatea din sferturile de finală ale Cupei UEFA. În Germania, nemţii au învins cu 3-2 (după 3-0), golurile noastre fiind reuşite de Geolgău şi Ţicleanu. În retur, la Craiova, Negrilă ne-a adus calificarea, în minutul 82 înscriind pentru victoria olteană cu 1-0.

   Sorţii ne-au ales pentru semifinale o echipă mult mai puternică decât precedentele, Benfica Lisabona, care trecuse de Betis Sevilla, Lokeren, Zurich şi AS Roma. După un 0-0 în capitala Portugaliei, toată România aştepta o victorie a Universităţii şi, implicit, calificarea în finală. Nu a fost să fie însă, meciul, parcă blestemat, terminându-se la egalitate, 1-1 după golurile lui Balaci (‘17) şi Filipovic (‘53). După meci, se spunea că echipa craioveană a pierdut calificarea din cauză că transversala izbită de şutul lui Crişan era aşezată la o distanţă prea mică faţă de gazon, fapt demonstrat de măsurători ulterioare, dar era invocată şi lipsa dreptului de joc al suedezului Stromberg, însă nimic nu mai era de făcut...

   În vara lui 1983, Gică Hagi a venit şi el la Universitatea Craiova, dar, la aproape 10 ani de la încercarea de a-l transfera pe Dobrin, povestea s-a repetat. Universitatea devenise coşmarul Bucureştiului şi a fost din nou împiedicată să-l aducă în Bănie pe un alt mare fotbalist român. De data aceasta însă, nu Ministerul de Interne, ci însuşi Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului, s-a opus transferului şi a dat ordin ca Hagi să fie redirecţionat spre Sportul Studenţesc, urmând ca peste câţiva ani să ajungă la Steaua, la intervenţia celeilalte beizadele, Valentin. Hagi a părăsit Craiova cu puţin timp înainte de startul turului.

   În sezonul
1983-1984, Universitatea ocupă în campionat locul 3, la 6 puncte de Dinamo, însa cu cea mai bună apărare după Steaua (27 de goluri primite). În Cupă este eliminată de Rapid Bucureşti, în optimi, cu scorul de 2-1, după ce Universitatea eliminase cu acelaşi scor pe FC Bihor în şaisprezecimi. În Cupa UEFA, oltenii pierd calificarea în faţa celor de la Haiduk Split (1-0; 1-4).

   Ştiinţa a stabilit şi un impresionant record în România, în campania de calificare la Campionatul European 1984, prima la un turneu final după 14 ani de absenţă şi prima la un turneu final al unui Campionat European, oltenii a furnizat nu mai puţin de 14 jucători lotului naţional!

   Ediţia
1984-1985 reprezintă ultimul an al Craiovei-Maxima, anul în care echipa craioveană joacă din nou finala Cupei României, însă pierde în faţa Stelei cu 2-1, cu un arbitraj declarat de presă ca fiind evident împotriva echipei din Bănie.

   Ştiinţa ne va reprezenta entuziasmant, din nou, în Cupa UEFA. Universitatea dă piept, în primul tur, cu spaniolii de la Betis Sevilla. După 1-0 pentru iberici în Andaluzia, urmează o victorie cu acelaşi scor pentru olteni, la Craiova, şi 6-3 la loviturile de departajare.

   Olympiakos Pireu, cel mai titrat club al Greciei, este eliminat din nou de craioveni, printr-o dublă victorie, 1-0 (ambele goluri fiind inscrise de Cârţu). Deşi părea să aibă un adversar mai accesibil, marea echipă românească nu reuşeşte însă să treacă de FK Zeljeznicar Sarajevo. Universitatea începe bine şi ia un avantaj liniştitor (2-0) după prima confruntare, cu goluri marcate de Beldeanu (‘19) şi Cămătaru (‘26, din penalty). Returul va fi însă un adevărat coşmar pentru echipa craioveană, aceasta pierzând, cu “ajutorul” arbitrului Ronald Bridges, cu un scor de-a dreptul incredibil: 0-4.

   După perioada anilor ‘73-‘85, plină de succese, au mai urmat destule performanţe pentru Universitatea, atât pe plan intern, cât şi extern, însă fără continuitatea specifică "echipei cu 15 titulari"...

   În sezonul
1985-1986, în Cupa Cupelor, Universitatea va întâlni din nou o forţă a fotbalului european, francezii de la AS Monaco. După o înfrângere cu 0-2 pe Coasta de Azur, rezultat considerat aproape imposibil de recuperat, oltenii şi-au luat revanşa în Bănie, învingând cu 3-0, prin golurile semnate de Geolgău (’19 şi ‘78) şi Bâcu (‘75). În turul următor, Ştiinţa a fost eliminată de sovieticii de la Dinamo Kiev.

   Erau anii în care Steaua îsi adjudecase pe deplin “metodele specifice” brevetate de Dinamo şi încerca să aducă în Ghencea, prin orice mijloace (a se citi “cu arcanul”), cei mai buni fotbalişti din ţară. Gică Popescu a fost astfel nevoit să se ascundă mai întâi în staţiunea Govora şi apoi în Bulgaria vecină cu Calafatul natal, pentru că a refuzat să semneze cu echipa familiei Ceauşescu.

   Universitatea Craiova învinge în
1989 marile rivale bucureştene, favorizate ale regimului comunist. Dublele victorii cu Steaua, Victoria, FC Olt, Flacăra şi Dinamo, pe “Central”, anunţă parcă, printr-o revoluţie fotbalistică, evenimentele din decembrie 1989.

 Echipa renaşte în 1990-1991, ediţie în care câştigă titlul de campioană şi Cupa României (Universitatea - FC Bacau 2-1). Gruparea din Bănie adună totul în acest an, devenind campioană pe linie, începând de la grupele de copii şi juniori şi până la echipa de tineret-speranţe. Craiova, simbolul curăţeniei morale în fotbal, prima campioană a României post-comuniste, aduce primul stranier din România, atacantul albanez Roland Agalliu.

   Cei mai importanţi jucători sunt: Prunea, Mănăilă, Săndoi, Adrian Popescu, Mogoşanu, Ciurea, Olaru, N. Zamfir, Badea, Pigulea, Cristescu, Craioveanu, Neagoe, Agalliu sau Ceauşilă, ei fiind antrenaţi de Sorin Cârţu şi Fane Cioacă. Pe plan extern, Universitatea obţine o dublă victorie, 1-0, în confruntarea cu Partizan Tirana, însă este învinsă de Borussia Dortmund.

   Următorul sezon este plin de speranţe pentru suporteri, o nouă cruciadă prin Europa fiind aşteptată cu sufletul la gură de toată Oltenia fotbalistică. Toate visele sunt însa ucise din faşă, Universitatea fiind eliminată de Apollon Limasol. În campionat, băieţii lui Cârţu ocupă locul 4.

   În stagiunea
1992-1993, Universitatea câştigă ultimul trofeu important din palmares, cu Marian Bondrea la timonă. Este vorba despre cea de a şasea Cupă a României, după ce trece în finală de Dacia Unirea Brăila (2-0). A fost însă o partidă tristă, în care căpitanul Universităţii, Emil Săndoi, unul dintre cei mai buni fundaşi români la acea oră, se accidentează grav, suferind o dublă fractură, de tibie şi peroneu. În campionat, Universitatea ocupă locul 3.

   Sezonul următor, leii termină pe poziţia secundă, cu Craioveanu câştigând titlul de golgheter al României şi pierd finala Cupei, 0-1 în faţa Gloriei Bistriţa. În Cupa Cupelor, Craiova este eliminată în turul al II-lea de Paris Saint-Germain.

   Urmează
’94-’95, cu Victor Piţurcă antrenor şi o nouă clasare pe locul 2 la finele sezonului, după o luptă strânsă cu Steaua. Totul s-a terminat după meciul din Ghencea, câştigat de bucureşteni cu 1-0 şi disputat cu 7.000 de olteni în tribune. Înaintea partidei, steliştii au refuzat televizarea meciului. Pentru a doua oară consecutiv, Gică Craioveanu a devenit golgeterul Diviziei A. În Cupă, Universitatea este eliminată în semifinale de Rapid, din nou cu o atmosferă fantastică în tribunele “Centralului”.

   Următorii doi ani competiţionali, 1995-1996 şi 1996-1997, sunt anii care vor reprezenta decăderea dominaţiei oltene. În campionat, Craiova, care îşi vânduse vedetele Stângă şi Craioveanu, ocupă un loc 4 şi un incredibil loc 11 (după aproape 30 de ani), iar în Cupă este eliminată în şaisprezecimi de Armătura Zalău şi în semifinale de Steaua (1-2).

   Lotul Universităţii era alcătuit din: Arcanu, Vodă, Lulelaru, Mogoşanu, Papură, Mitriţă, Gabi Popescu, Cristescu, Olăroiu, Călin, Ungur, Naicu, Adrian Popescu (revenit din Elveţia), Stoican, Suciu, Badea (revenit din Elveţia), Cristea, Gane, Trică, Ciocănescu, antrenori fiind Sorin Cârţu, Gabriel Boldici şi Mircea Irimescu.

   De aici încolo, Universitatea nu va mai reuşi nicio performanţă notabilă, urmând clasări de-a dreptul neobişnuite pentru suflarea oltenească. Nici în Cupă craiovenii nu fac excepţie de la regulă, însă aici mai joacă două finale, ambele pierdute: 0-1 cu Rapid, în sezonul 1997-1998 şi 0-2 cu Dinamo, în ediţia 1999-2000.

   În
’97-’98 Ştiinţa îşi mai adaugă o premieră în fotbalul românesc, aducând primul antrenor străin al unei echipe din ţara noastră, pe fostul căpitan al Barcelonei, Jose Ramon Alexanco. Ocupă locul 8 în clasament şi decide să joace corect cu Rapidul în ultima etapă, giuleştenii pierzând titlul după remiza de la Craiova (2-2). La numai trei zile, Rapid învinge Universitatea în finala Cupei, cu un gol din penalty, ţinându-i pe olteni departe de Europa.

   Ca finalistă a Cupei României, Universitatea participă în
2000-2001 în Cupa UEFA, însă Pobeda Prilep se califică după 1-1 la Craiova şi 0-1 în Macedonia. Ce a urmat a fost perioada cea mai neagră din istoria Universităţii Craiova. Cel mai iubit club de fotbal din România a fost condus timp de doi ani de un personaj sinistru, simpatizant al echipei miliţiei comuniste, marea rivală al cărei fost şi viitor investitor avea să fie. Este omul faţă de care suporterii Ştiinţei vor resimţi mereu o puternică ură!

   Anul următor înregistrăm o participare în Cupa UEFA Intertoto, Universitatea trecând de FC Bylis (3-3 la Craiova şi 1-0 la Ballsh), dar fiind eliminată de FC Synot Stare Mesto (2-2 la Craiova şi 2-3 în deplasare). În pauza de iarnă, în timp ce echipa se afla în cantonament în Cipru, o tragedie a cutremurat oraşul Craiova. În urma unui stop cardiac, Cristi Neamţu, portarul de nici 22 de ani din lotul alb-albastru, a decedat într-un spital din Nicosia, după ce se accidentase la antrenament, într-o blestemată zi de joi, pe un teren din Larnaca.

   Vestea s-a răspândit în Bănie cu viteza sunetului şi Craiova întreagă a amuţit de durere. Suporterii au uitat pentru câteva zile de orice conflict şi au cerut conducerii clubului să retragă pentru totdeauna de pe tricourile echipei
numărul 12, cel purtat de „Schmeichel”, iar acesta să fie acordat fanilor Ştiinţei. Peluza Sud a purtat de atunci numele puştiului erou, Cristi Neamţu.

   În ultima etapă a sezonului
2001-2002, Universitatea a evoluat pe Stadionul “Ion Oblemenco” în compania echipei FC Naţional, care, cu o victorie în faţa craiovenilor, ar fi devenit campioana României, în dauna lui Dinamo Bucureşti, fosta echipă a Ministerului de Interne. Atunci, pentru prima dată în istoria fotbalului romănesc şi probabil în premieră mondială, suporterii olteni i-au susţinut pe adversari, huiduind copios la fiecare atingere de balon jucătorii propriei echipe, care, deşi purtau pe piept emblema Universităţii Craiova, semnaseră deja cu Dinamo.

   Suporterii n-au părăsit echipa, ci au păstrat-o în suflet, ca o melodie în surdină, nostalgică şi dureroasă. Iubirea pentru fotbal şi pentru Ştiinţa n-a dispărut, ea doar s-a refugiat în aceşti ani, când Bănia s-a simţit coplesită de un spirit străin.

   Asta este Craiova... orgolioasă, caldă, nedreaptă uneori, sensibilă şi gata să-ţi aducă aminte mereu că vorba care i se potriveşte este: ”iubeşte-o sau las-o!”.

   A urmat perioada 2002-2005, cu un alt patron, o echipă schimbată din temelii şi un start fulminant, după primele etape Universitatea aflându-se pe locul 1 în clasament. În vara lui 2003, internaţionalul Gică Popescu a ales să revină în România, dar la Dinamo, acolo unde nu a rezistat decât câteva etape. Alegerea sa a întristat Bănia şi este unul dintre cele mai mari regrete ale carierei sale, după cum spune chiar fostul căpitan de la Universitatea Craiova, PSV Eindhoven sau Barcelona. La finalul sezonului 2002-2003, oltenii se clasează pe locul 7.

   În
2003-2004, Universitatea reuşeşte câştigarea turneului de pregătire "Norcia Winter Cup" după ce trece de Tianjin Teda, Rapid (campioana României în acel sezon) şi, în fine, Metalurg Zaporoje, iar în campionat ocupă locul 4.

   Halucinantul sezon
2004-2005 aduce oraşul Craiova în pragul disperării. Întreaga Oltenie şi suporterii alb-albaştri din restul ţării trăiesc o dramă: retrogradarea Universităţii Craiova, după 41 de ani neîntrerupţi pe prima scenă... O tragedie a fotbalului românesc, a cărui primă divizie parcă nu mai avea sens fără religia albastră din sudul ţării...

   Aproape de colaps, după ce întreg lotul de jucători a fost vândut, cei mai mulţi mergând, din nou, la Dinamo, Universitatea Craiova a refuzat compromisul cumpărării unui loc în Divizia A şi a luat-o de la zero, inventând din nou o echipă. La finalul campionatului
2005-2006, Ştiinţa s-a întors în primul eşalon, după un sezon în care a suferit şi a luptat cu mândrie şi cu onoare, depăşind orice obstacol alături de fanii ei. Aceştia i-au fost alături meci de meci, într-o impresionantă desfăşurare de forţe. 19 mai 2006 a fost o zi în care Oltenia fotbalistică a explodat din nou de bucurie.

   Campioana unei mari iubiri a revenit acolo unde alţii n-au vrut-o, dar nu i s-au putut împotrivi. Dragostea din care s-a hrănit Universitatea în acel an, nici nu poate fi înţeleasă de cei care i-au făcut rău, nici nu poate fi respectată de cei care acum îşi rodeau unghiile de neputinţă. Până la urmă n-a fost un vis urât, ci unul dintre cele mai frumoase pe care această echipă le-a trăit vreodată. Înconjurată de atâta iubire, n-avea cum să nu reuşească...

   Craiova şi suporterii ei îşi trăiau în continuare fascinanta lor poveste de dragoste. Întreaga Oltenie a sărbătorit nu promovarea, ci
renaşterea Universităţii, a celei mai iubite şi mai rebele echipe care a existat vreodată în România, în timp ce Bucureştiul tremura din nou: singura rivală de care se temea cu adevărat se întorsese!

   Primul an de Liga I al noii echipe a fost unul dificil, majoritatea componenţilor lotului debutând practic pe prima scenă şi clasându-se la final pe locul 9. Perioada este una marcată de neîncredere în tânăra echipă şi de relaţiile încordate dintre conducerea clubului şi reprezentanţii municipalităţii, care refuză să fie alături de club.

   Deşi se întărise cu mai multe transferuri sonore, albaştrii Craiovei au început slab stagiunea
2007-2008, cu şapte înfrângeri în primele opt etape. Startul ratat a compromis întreg sezonul şi chiar dacă Universitatea a arătat în retur un fotbal de înalt nivel, oltenii au terminat pe acelaşi loc, 9.

   Trei ani la rând, Ştiinţa a fost cea mai tânără echipă din Liga I şi în primele trei din Europa, ca medie de vârstă. Cu un joc ofensiv şi spectaculos, Universitatea Craiova şi-a propus ca la finalul ediţiei 2008-2009 să se întoacă, după mulţi ani de absenţă, în Europa. 
Sursa: fcuniversitatea-craiova.ro / fcuniversitatea.ro
 ____________________________________________________________________________________
  LEGENDE
ION OBLEMENCO


Ion Oblemenco
...mitul...legenda...tunarul!

“28 octombrie 1972.
Spitalul nr.1 din Craiova.
Camera de reanimare.
Un om intre viata si moarte.
Un om tanar, de 26 de ani.
Cu patru zile in urma i s-a facut prima operatie. Ulcer duodenal perforat.
In ajun i s-a facut a doua operatie. A reperforat ulcerul.
Astazi, 28 octombrie, pe drumul care uneste viata cu moartea, tanarul de 26 de ani se afla mai aproape, mult mai aproape,de moarte decat de viata.
Aiureaza.
Vorbe fara noima. Gemete. Strigate. Sunete bolborosite. Si iar vorbe fara rost, desperechiate sau frante.
Un cuvant obsedant pe buzele arse de jar:
-Apa! Apa! Apa!
Deodata, femeia draga, care-I pazeste, in intunericul camerei, palpairea de viata, tresare speriata. Vine langa patul lui. Nu stie ce sa creada. Nu stie ce sa faca. Ce se intampla, oare, cu sotul ei ?!
-Apa!...Apa!...Apa!...Haideti baieti!...Haideti ca le dam gol!...Apa!...Apa!...Apa!...
Nu. Nu i s-a trezit sotul. Aiureaza in continuare. Iar ei nu-i vine sa-si creada urechilor. Si acum – pana si acum, fara cunostinta!- fiinta-i vorbeste un limbaj binecunoscut, al pasiunii de-o viata.
Fotbal...Gol...Goluri...
Fotbalul si golurile au patruns atat de adanc in fiinta lui, incat traiesc in el si in subconstient, in visul cel mai dramatic, poate in ultimul sau vis...
-Doamne, nu poate sa moara! Doamne, nu-l lasa sa moara! Omul acesta nu trebuie sa moara! Ma auzi Nelutule? Nelutule, trebuie sa traiesti!
...
Si Nelutu a trait.
Ion Oblemenco a trait.
Si Oblemenco joaca fotbal!
Si Oblemenco marcheaza goluri!”

Asa incepea cartea lui Marius Popescu, “Oblemenco si Campioana unei mari iubiri”.

Unii fac din viata lor un roman cusut cu ata alba. Oblemenco a trait un asemenea roman, dar adevarat! A infruntat moartea – ca intr-un roman si a invins-o – tot ca intr-un roman! Apoi a revenit, victorios, pe terenul de fotbal!

A fost pe jumatate viu, pe jumatate mort pe masa de operatie. Si a fost de doua ori in aceasta stare in numai 60 de ceasuri. Operat de doua ori, a fost de tot atatea ori readus din pragul mortii. A supravietuit acestor doua momente dramatice ale vietii lui. Si a revenit pe terenul de fotbal, invingand moartea.

Dupa cumplitele sale operatii, a intrat din nou pe terenul de fotbal, uluind intreaga tara cu performanta sa. In retur a marcat 15 goluri, ajungand golgeterul respectivei editii de campionat...

Faptul ca Oblemenco se bucura de o mare dragoste si o imensa popularitate in Craiova si in Oltenia, nu era un secret. Dar de aici si pana la emotionanta reactie a miilor de oameni fata de idolul fotbalului oltean e un drum greu de inchipuit.

La Spitalul nr. 1 era un adevarat pelerinaj. O spun martori oculari, oameni care se duceau la fotbal, dar si oameni care nu fusesera in viata lor la un meci. Suporterii veneau din oras, asteptau ore intregi la poarta, se invarteau in jurul spitalului si nu plecau pana nu aflau care este starea la zi a lui Oblemenco. Aceiasi oameni, se intorceau a doua zi, dis-de-dimineata, inainte de a intra la lucru, sau apareau la sfarsitul schimbului. Si numarul vizitatorilor lui Oblemenco, e un fel de a spune vizitatori, pentru ca nu incapeau nici in cinci spitale, crestea de la zi la zi. In fata spitalului nr.1 era o intreaga tribuna, dimineata, dupa-amiaza, seara, oamenii veneau in “schimburi”, din Craiova, din Caracal, Turnu-Severin, Corabia sau Tg. Jiu…din intreaga Oltenie.

Scrisorile, telegramele, telefoanele – comenzi urgente, comenzi fulger – nu mai conteneau. Functionarele de la posta si de la telefoane ajunsesera sa cunoasca pe de rost situatia medicala pe ore a omului care preocupa in cel mai inalt grad, in acea perioada, Oltenia.

La un moment dat, in acele zile, printre cei care au reusit sa ajunga la Oblemenco s-a numarat si o batranica. Venita la o ruda bolnava, ea a batut la usa salonului lui Oblemenco , salon pazit ca o adevarata cetate, de navala numerosilor “tifosi”. Numai sa ajungi pe culoarul pe care se afla salonul, era ca si imposibil, sita de la intrare fiind mai greu de trecut decar portile Alcatrazului.

“Pe cine cauti matale?”, au intrebat-o medicii si surorile.
“Pe al lui Oblemenco!”, a raspuns batranica. “Nu l-am vazut in viata mea, dar toti oamenii de la noi, din Mehedinti, nu stiu care-i soarta lui si m-au rugat sa le duc vreo veste de la el!”
Si batranica a fost lasata sa il vada si le-a dus oamenilor dim Mehedinti vestea ca Oblemenco traieste si e mai bine , iar doctorii spun ca nu peste multa vreme va iesi din spital ...
Ce-ar mai fi de spus ? Probabil nimic, orice cuvant paleste in fata unor asemenea dovezi de atasament fata de tunarul oltean.
“Va rog sa ma credeti, profesez de 30 de ani, am operat , ca sa zic asa , jumatate din Craiova, dar un caz ca al lui Oblemenco , din punctual de vedere al publicului, nu am mai intalnit niciodata.

Inchipuiti-va, stateam cu colegii mei la etajul 5, si auzeam de jos, din strada coruri care scandau : « Unde e Oblemenco?», «Vrem sa-l vedem pe Oblemenco!» , «Ce s-a intamplat cu Oblemenco?»

La spital veneau zilnic oameni , multi oameni. Dar nu numai atat. Tot orasul se interesa si stia in cele mai mici detalii situatia lui. Mergeai de pilda la frizer si aflai ca ieri Oblemenco a mancat un picior de pui, sau s-a plimbat cinci minute pe sala... Ce sa zic, nu mi-as fi putut niciodata inchipui ca acest fotbalist, e adevarat exceptional, poate sa starneasca atata pasiune, atata dragoste, in orasul nostru, in intreaga Oltenie !”.

Frazele de mai sus apartin renumitului chirurg Petre Tonita, cel care l-a operat pe Ion Oblemenco, si fiul marelui nostru pictor.
“Nelule , tu ai sa joci din nou fotbal !”, i-a spus Sica Franculescu , medicul echipei. Din acea clipa, fotbalul a fost pentru Oblemenco un pansament emotional.
A avut si momente de criza. Momentele in care totul parea definitiv pierdut. Momente in care castelul sau de vise se clatina si parea un biet castel de nisip.
Primele alergari... Cate 10, cate 15 metri. Cu teama, cu inima batand nebuna ca totul se poate opri in orice moment, ca toate eforturile sunt zadarnice.
Primele suture in mingie... Nu lovea, mangaia balonul... Apoi cursele mai lungi, la Herculane. Turistii se uitau la el ca la o minune, il incojurau si se invarteau in jurul lui ca la urs. Abia putea scapa de intrebarile lor...

In saptamana premergatoare returului nu se punea problema ca Oblemenco sa joace. Vineri, cu doua zile inaintea partidei cu Rapid, o ultima vizita medicala la Craiova il declara inapt pentru joc. Echipa vine totusi la Bucuresti cu Oblemenco in autobuz. In preziua meciului avea o ultima speranta, un ultim examen. Si specialistul Mircea Constantinescu ii da drept de joc.
Rapid era o eterna rivala a Universitatii, “careia i-as marca si 100 de goluri, daca as putea !”, marturisea tunarul oltean, ranit in orgoliu de giulesteni la inceputul carierei.
Oblemenco a jucat in meciul cu Rapid si a facut-o magistral, marcand 3 goluri pentru o victorie cu 6-4 a Craiovei, revansata in lupta pentru cucerirea titlului.
In primavera lui `73, Craiova a dat o reprezentatie de gala, pe stadionul 23 August, cu Steaua. Oltenii au “dansat” pur si simplu in fata unor suporteri entuziasmati si a unor adversari complexati, uluiti, care nu s-au trezit din cosmarul trait decat probabil a doua zi. Oltenii au invins cu 6 – 2 , cu 2 goluri ale lui Oblemenco...
Universitatea a facut, in sezonul 1972 – 1973, o splendida demonstratie de fotbal modern, pe cat de eficient, pe atat de spectaculos.

Dar in aceasta editie de campionat Craiova a pierdut titlul la golaveraj in fata lui Dinamo. A fost un an in care Stiinta nu-si poate reprosa decat pasul gresit in fata Steagului Rosu Brasov. Oltenii au jucat in acel meci ca niste poeti cazuti in transa.
Insa clubul sportiv al militiei a fost favorizat de o Federatie aflata la picioarele puterii de la acea vreme, care le-a amanat incredibil meciul cu C.F.R. Cluj, dar si de prestatia acestei echipe, ai carei jucatori mai aveau sa inchida si ochii in timp ce dinamovistii sutau la poarta. Nici concitadina “U” nu a fost mai prejos, studentii clujeni incasand pe teren propriu gol dupa gol si zambind de parca ar fi luat cate un zece la examen...
Oblemenco si Stiinta au triumfat insa in 1973-1974. Iata ultima pagina a cartii lui Marius Popescu, dedicate lui Ion Oblemenco:

“Carnaval la Craiova
Miercuri, 19 iunie 1974, ora 19.19

Ultima batalie a celui mai dramatic razboi fotbalistic din cate a cunoscut Romania, a luat sfarsit.
Meciul de la Ploiesti, prelungit cu 2 minute de arbitrul bucurestean Dinulescu, s-a incheiat cu victoria in campionat a squadrei oltene.
In cabina lor, din incinta stadionului “Petrolul”, fotbalistii craioveni rad si plang, plang si rad. Majoritatea dintre ei. Uni-s fara cuvant. Nu pot deschide gura. Emotiile jocului, un joc la marginea prapastiei si a fericirii, au fost prea puternice si mai sunt inca prea puternice. Pe marginea ultimei transee cucerite, cei mai bravi luptatori ai campionatului de fotbal editia 1973-1974, isi trag sufletul si incearca – fara sa reuseasca toti – sa realizeze
implinirea visului cel mai scump pe care l-au tesut vreodata mintile si inimile lor... CRAIOVA, CAMPIOANA ROMANIEI!
Sunt primii in Romania!
Sunt cei mai buni din Romania!
Fratilor, am invins, in sfarsit am invins!, striga Deselnicu, atlet statuar cocotat pe masa din mijlocul vestiarului si strigatul lui ar vrea sa-l auda Craiova. Si Balsul. Si Caracalul. Si Calafatul. Si Targu Jiul, si toata suflarea olteneasca.
La Craiova, ultimele 2 minute, cele de prelungire ale partidei de le Ploiesti, au fost cele mai lungi. Fiecare secunda in plus era o punte intre drama si fericire. 200 de mii de aparate de radio ritmau bataile inimilor a 200 de mii de craioveni care in acele clipe uitasera de toate, de masa si casa, si traiau pe o singura lungime de unda. Unda de la Ploieti.

Miercuri, 19 iunie 1974, ora 19.19
Pe strazile Craiovei incep sa se reverse fluvii de iubitori ai fotbalului, de iubitori ai nepretuitei lor echipe, Universitatea.
Panouri scrise cu infrigurare in noaptea de ajun, zeci de tablouri cu fotbalistul-simbol al Olteniei, Ion Oblemenco, sunt purtate pe arterele unui oras care incepe sa traiasca primul carnaval din viata sa!
Se canta, se danseaza, toata lumea e fericita.
E ca la Rio, cu deosebirea ca in loc de sambe se joaca hore si sarbe, iar cantecul care izvoraste din mii de piepturi e un cantec de inima al locului: ”M-a facut mama oltean”.
Campioana unei mari iubiri, campioana Romaniei. Universitatea Craiova e asteptata pana in miez de noapte, pe strazile luminate de torte si incalzite de flacara unui suflet cu sute de mii de inimi.
Pana in zori, Craiova rade si plange de fericire.”

Despre Oblemenco, primul fotbalist roman caruia i s-a construit statuie in timpul vietii, Petre Deselnicu declara: ”Pe Oblemenco l-am pupat mai mult decat pe nevasta-mea pentru cate goluri a dat!”
Si tunarul a dovedit ca istoria nu este scrisa de conducatori vremelnici, ci de fapte adevarate. A fost liderul Craiovei, dar, prin rautatea lor fara margini, antrenorii nationalei din acea vreme l-au ignorat cu inconstienta, nechemandu-l niciodata la nationala, nici macar atunci cand era golgeterul tarii.

Astazi Oblemenco nu mai este printre noi.
Odihneste-te in pace, legenda a noastra, cat timp vom mai respira fotbal in sudul Romaniei, nu vei muri niciodata! 
 ___________________________________________________________________________________
CEI 15 MAGNIFICI
 STEFĂNESCU: impresiona prin eleganţă, talent şi o rară modestie. Trăia gloria şi anonimatul, cu aceeaşi demnitate cu care suporta victoria şi înfrângerea. Etala rafinament, o distincţie şi o stăpânire de sine cum rar s-au văzut pe terenurile noastre. Era exact ca un metronom. Un căpitan adevărat şi un libero de valoare mondială. Impecabil, detaşat, simplu. Căpitanul şi mintea limpede a unei echipe… europene. Mai elegant ca Beckenbauer!

LUNG: imbatabil în toamna anului 1982, scria cea mai frumoasă pagină a vieţii sale. Unul din pionii calificării. Cel mai bun portar al anului 1982.

NEGRILĂ: bătăios şi ambiţios, fugea ca scăpat din puşcă în atac. L-a desfiinţat pur şi simplu pe Memmering, unul dintre cei mai scumpi jucători ai girondinilor. A fost, cu siguranţă, cel mai bun fundaş lateral dreapta din ţara noastră.

TILIHOI: mare sufletist, muncea enorm în apărare, juca până la sacrificiu. Era un vulcan. Nae al nostru avea şapte vieţi!
UNGUREANU: greu de trecut pe partea lui, viguros şi neobosit. Juca perfect două roluri, fundaş stânga şi extremă stânga.
DONOSE: mare meseriaş, ara terenul în lung şi-n lat, avea rol de dispecer... ”Pele” al nostru!

BELDEANU: a prins la Craiova, Leeds şi Bordeaux, momentele cele mai mari ale vieţii sale de fotbalist. Bun la toate, vedea tot, o adevărată “vulpe”!

ŢICLEANU: o lume întreagă a rămas uimită de travaliul acestui jucător pe post de “furnică”, într-o echipă ea însăşi mai mult decât harnică şi genială şi zvăpăiată. Fotbalist de mare clasă, deschizatorul calificării în turul 4, mijlocaş de excepţie în fotbalul românesc. Unul dintre cei mai compleţi mijlocaşi din Europa.

BALACI: INEGALABILUL, prim solist al fotbalului românesc în anii 1981 şi 1982. Marca de geniu a unui produs de competitivitate mondială. Magicianul balonului rotund. Juca perfect cu ambele picioare, cu o tehnică strălucitoare şi o mare intuiţie a fazelor!

CĂMĂTARU: se bătea sportiv pe terenurile Europei cu cei mai puternici apărători. Îi alerga de le scotea sufletul. Atacant complet, de clasă europeană, de valoarea lui Mariner (Anglia) şi Boniek (Polonia), egal cu Rossi... Putea ţine în spate o echipă întreagă. Vârf de lance, temut în multe capitale ale fotbalului european. Italienii şi francezii erau înspăimântaţi de cât i-a alergat şi “bombardat”!

CRIŞAN: o piesă necesară, într-un mecanism perfect!... extremă de profesie, cu un joc rapid şi derutant, cu infiltrări spectaculoase în careu.

IRIMESCU: şut foarte puternic. A “semnat” mai multe “bombe” (ne aducem aminte şi acum de mingea rămasă între bara de fier şi plasă, din meciul cu Leeds). În meciul cu Bordeaux, a dat cea mai bună pasă din viaţa sa, lui Geolgău, care a şi marcat golul calificării. Juca orice: la Dublin fundaş, la Bordeaux mijlocaş, la Craiova atacant...

GEOLGĂU: talentat atacant al fotbalului românesc, juca în forţă şi în viteză orice post, ridicând probleme oricărui adversar din Europa. Unul contra unul, era imposibil de ţinut. Autorul golului calificării în turul 4.

CÂRŢU: ”fenta” numărul unu a Craiovei, vioara graţioasă. Dribla cu o uşurinţă “braziliană”...

CIUPITU: un “bătrân” pe care, vorba proverbului, avându-l în echipa în momentele grele, nu trebuie să-l cumperi!

BOLDICI: gata oricând, la nevoie, să-l lase pe Silvică să se... odihnească!

CONSTANTIN OŢET şi NICOLAE IVAN: marii antrenori ai unei mari performanţe.

VASILE FRÂNCULESCU: doctorul sufletelor noastre...



Ilie Balaci, prinţul fotbalului românesc

   La un an de la debutul său la Ştiinţa (meciul cu Jiul Petroşani, din 1975), după ce Nelu Oblemenco a plecat la Galaţi, Balaci a fost desemnat căpitanul Universităţii. În primele meciuri ca antrenor al echipei naţionale, Lucescu l-a desemnat şi el pe Ilie căpitanul echipei. Dar blondul mijlocaş i-a cedat banderola lui Costică Ştefănescu. Ca să fie lider, nu-i trebuia un semn anume. I-a fost suficient că era lider pe teren, prin joc.

   Sintagma de “prinţ al fotbalului românesc”, pleacă de la faptul că Ilie Balaci reprezintă şi azi cel mai tânăr fotbalist care a îmbrăcat tricoul echipei naţionale. La debut, el avea doar 17 ani, şase luni şi zece zile.

   “Înaintea meciului de la Bucureşti cu Italia, m-am dus la Gentile, l-am salutat şi l-am întrebat: «Parcă te ştiu de undeva… cum zici că te cheamă?» Era un joc psihologic. Italianul s-a uitat la mine şi s-a făcut mai brunet decât era.” Acesta e Ilie Balaci, un regizor care şi-a pus de nenumărate ori în scena propriul rol, jucat cu uşurinţa celui convins că totul a depins şi va depinde doar de el, nu de alţii.

   Fantasticul număr 8 de la Campioana unei mari iubiri, a jucat cu adevărat fotbal până la 27 de ani, adică până în primăvara lui ’84, când un jucător băimarean, Vasile Arezanov, a tăiat cariera celui care fusese desemnat cel mai bun fotbalist român al anilor 1981 şi 1982 şi care, cu vreun an şi ceva în urma, avusese pe masă o ofertă de transfer de la AC Milan!

   “Craiova Maxima s-a născut şi a murit odată cu mine”, spunea Balaci în ’93. A fost o declaraţie care a născut multe controverse. Unii dintre foştii coechipieri s-au simţit lezaţi. Cert e că Universitatea, cu Balaci în echipă a cucerit trei titluri de campioană (1974, 1980, 1981) şi patru Cupe (1977, 1978, 1981, 1983). După accidentarea lui Balaci, Campioana unei mari iubiri s-a rătăcit cu fiecare zi, precum o corabie care-şi pierde căpitanul.

   Magicianul alb-albastru domina fotbalul românesc. Fusese desemnat doi ani la rând cel mai bun fotbalist român. Era liderul Craiovei Maxima. AC Milan pusese pe masa autorităţilor comuniste o ofertă de două milioane de dolari. Totul s-a sfârşit, dureros şi urât, într-un meci jucat de Universitatea la Baia Mare. Victima – Ilie Balaci, călăul – Vasile Arezanov.

   
“În mai am jucat cu Cehoslovacia la Bucureşti, am pierdut cu 1-0. Apoi, la un meci de campionat cu FC Olt, Marian Popescu a căzut pe mine după un duel. Ăsta a fost doar începutul. M-am refăcut, totuşi, şi am intrat în finala Cupei din ’83, Craiova - Poli Timişoara 2-1. Am plecat apoi cu echipa naţională la un turneu, la Paris. Mai erau brazilienii de la Botafogo şi Paris Saint-Germain. Am bătut Botafogo cu 1-0 şi am jucat finala cu PSG.

   Îmi amintesc ca acum. Era minutul 44. Eu, faţă în faţă cu internaţionalul francez Janvion. Dau mingea pe lângă el, plec şi-mi fuge genunchiul. Ruptură de menisc. Pe “Parc des Princes”, stadionul debutului meu la naţională. M-am operat spre toamnă. Am reintrat, dar ceva nu mai mergea. În primăvara lui ’84, la Baia Mare, m-a accidentat Arezanov. Un atac criminal. Ruptură de ligamente.

   Cei mai reputaţi medici mi-au recomandat o operaţie în străinătate. Ştefan Andrei, ministrul nostru de externe pe atunci, aranjase să mă operez în Germania. Dar s-a făcut o comisie şi s-a hotărât că mă pot opera şi în ţară. Le-a fost frică să nu rămân definitiv în Germania după operaţie. În ’81 avusesem, ce-i drept, o ofertă de la Bayern, dar dacă ar fi fost să rămân, avusesem de atâtea ori şansa asta...”




Zoltan Crişan

   Se spune că fotbaliştii mor de două ori. Prima oară, în meciul de adio. Zoli Crişan, numărul 7 de la Campioana unei mari iubiri, a murit prima dată la 20 aprilie 1983, în minutul 78 al partidei cu Benfica Lisabona, când mingea trimisă spre poarta portugheză a lovit transversala. Două degete mai jos şi Universitatea ar fi jucat finala Cupei UEFA. “A doua zi, doctorul Frânculescu a măsurat porţile. Aceea era cu opt centimetri mai scundă”, îşi amintea Crişan.
   “Lumea a fost de părere că marea echipă a Craiovei s-a destrămat când jucătorii au început să plece. Nu e adevărat. Craiova Maxima, aşa cum ni s-a spus, a apus mult mai înainte, poate chiar după meciul cu Benfica, pe culoarul lung şi întunecos care ducea la vestiar. În prima repriză, Cămătaru a avut o ocazie mare, la 1-0 pentru noi, dar în loc să-mi trimită înapoi a preferat un dribling în plus. După meci i-am zis doar atât: «Cami, n-am să te iert niciodată!».”

   “Nu mi-au plăcut niciodată uniformele”

   Zoli Crişan a ajuns la Craiova de la Minerul Baia Mare, în 1974. L-a vrut şi Dinamo, dar el a refuzat, spunând simplu: „Nu mi-au plăcut niciodată uniformele”, şi a jucat zece ani la Craiova, în perioada cea mai frumoasă din istoria celei mai iubite echipe de fotbal din România.

   “Echipa s-a născut în 1979, într-o seară de noiembrie, la Leeds, când am învins cu 2-0, dar eu n-am jucat. La Craiova, în meciul tur, arbitrul mi-a dat un cartonaş galben, confundându-mă cu Cârţu, aşa că n-am avut drept de joc. Practic, victoria de atunci a anunţat marea performanţă din ediţia ’82-’83 a Cupei UEFA, când Benfica Lisabona ne-a eliminat fără să ne bată.

   “Bento era învins, dar mingea a izbit transversala”

   Meciul ăla a a fost unul blestemat. Benfica era singura echipă mare pe care am întâlnit-o atunci şi in faţa căreia n-am pierdut în deplasare. Suedezul Sven Goran Erickson declara după meci: «Dacă Universitatea va ataca la Craiova la fel de bine cum s-a apărat în această seară, n-avem nicio şansă!». Apoi, a mai spus că şi-ar dori în echipă jucători ca mine, Ciupitu şi Cămătaru.

   Dar la Craiova totul a fost împotriva noastră. Totul, culminând cu faza din minutul 78. Ţicleanu a sprintat pe extemă, eu am simţit că va centra şi m-am dus spre centrul careului. Eram cu spatele la poartă, dar mingea a venit din dreapta şi am reluat-o din voleu, cu piciorul drept. Bento, portarul Benficăi, era învins, dar mingea a izbit transversala şi a revenit în teren. Probabil până acolo ne-a fost scris să ajungem.”


   Cei care l-au văzut jucând îşi aduc aminte mereu de stilul artistic al lui Zoli. Dintre nenumăratele penalty-uri obţinute de el, au existat bănuieli că destule au fost acordate datorită măiestriei sale şi mai puţin atacurilor apărătorilor adverşi. Lovitura de pedeapsă din meciul cu Anglia, de la Bucureşti, din preliminariile Campionatului Mondial ’82 a rămas celebră. „Englezii au contestat vehement acel penalty, din care s-a născut golul victoriei, dar jur şi azi, cu mâna pe inimă, că a fost fault. Eram aproape de poartă, Samson, adversarul direct, mi-a luat piciorul, iar arbitrul nici n-a stat pe gânduri.

   A fost singurul penalty din viaţa mea la care am auzit fluierul înainte să cad. Alt moment hazliu, într-un meci de campionat la Timişoara, cu nea Nicu Rainea la centru. L-am păcălit la o fază, a dat penalty, dar mi-a spus: «Zoli, a fost primul şi ultimul penalty pe care-l mai vezi de la mine!». Peste vreo trei etape, meci la Iaşi. La o fază în careul lor, un adversar a tras de mine până mi-a rupt tricoul. La centru, tot Rainea. A fluierat fault, după care mi-a spus: «Zoli, a fost atât de clar, încât n-aveam încotro!».”



Grigore Ciupitu

   Grigore Ciupitu este omul care a intrat în legendă alături de Universitatea Craiova, echipa cu care a jucat, la 34 de ani şi jumătate, o semifinală de Cupa UEFA. Pe 6 aprilie 1983, oltenii au întâlnit Benfica, iar Ciupitu a făcut meciul vieţii sale, ducând Ştiinţa la o palmă de marea finală.
   “Am plecat la Lisabona rezervă”

   De atunci au trecut mai multe decenii, dar Grigore îşi aminteşte tot, pe ore şi minute. „Costică Ştefănescu, titularul incontestabil al postului de libero la Craiova şi echipa naţională, primise al doilea cartonaş galben în returul cu Kaiserslautern şi era suspendat pentru manşa întâi a semifinalei cu Benfica. Era cu atât mai greu pentru noi, cu cât jucam primul meci la Lisabona, adică acasă la echipa care spulberase în sferturi pe AS Roma.

   Imediat după jocul cu nemţii, au început să se facă tot soiul de calcule în legatură cu cine-l va înlocui pe Costică. Aşa-zişii oameni de fotbal, care roiau pe lângă echipă, nu puneau nici un pic de miză pe mine. Se vorbea de Donose, de Irimescu, chiar de Beldeanu. Pentru majoritatea, Ciupitu era bătrân, iar meciul prea mare. Nu mai jucasem titular de multă vreme. Am plecat spre Lisabona într-o zi de luni. Benfica n-a acceptat reciprocitatea, iar Craiova era un club sarac şi nu ne-am prea permis bani pentru cazare şi masă. Prin intermediul lui Ştefan Andrei, ministru de externe pe atunci şi mare susţinător al nostru, am stat la ambasadă şi tot el ne-a trimis un bucătar, care lucra la sediul românesc din New York al ONU.

   Nea Cornel Stroe, preşedintele clubului, nu ne-a mai dat diurna care ni se cuvenea, doi dolari de căciulă, şi ne-a zis că a cumpărat legume pentru salată. Diplomaţii noştri, n-au fost încântaţi că le-am venit pe cap, dar nu puteau să comenteze. În sânul echipei, diferiţi specialişti compuneau tot felul de variante pentru formula apărării. Eu nu figuram în nici una dintre ele”
, povesteşte Ciupitu.

   A aflat că va intra pe teren cu câteva ore înainte de meci.

    „Când a început obişnuita şedinţă tehnică, m-am aşezat pe un scaun din fundul sălii. Nea Tică Oţet, Dumnezeu să-l ierte, a vorbit mult despre adversar. Îmi fugeau prin minte toate numele lor celebre. Diamantino, Nene, Chalana, Humberto, Filipovici... Apoi, a anunţat echipa. În poartă Lung. Pe fund Negrilă, Tilihoi, Ciupitu... Aici toţi s-au blocat. Nea Tică a continuat cu Ungureanu, Ţicleanu... , dar nimeni nu-l mai asculta. Toată echipa se întorsese spre mine. Eu am ridicat mâna şi am zis: «Nici o problema, nea Tica, poti conta pe mine!».

   Am intrat pe teren hotărât să le arat tuturor că nu-mi spusesem ultimul cuvânt, că eram în stare să joc într-o semifinală de cupă europeană, prima a unei echipe româneşti şi că nu sunt, chiar la aproape 35 de ani, un fotbalist terminat. Pe teren a fost infernal. Stadionul „Da Luz”, plin ochi, era înfricoşător. Parcă mugea. Vreo 80.000 de oameni, dintre care jumătate erau masaţi la tribuna I, care era înaltă rău, parcă până la cer.”


Irimescu, urmaşul lui Oblemenco

   Mircea Irimescu, născut în aceeaşi zi cu Oblemenco, stângaci ca şi fostul golgheter al Ştiinţei, a fost un jucător fantastic, numit şi el “tunar”, datorită şutului năpraznic.
   Puţini ştiu că atunci când Irimescu a terminat facultatea, cei de la Dinamo-Victoria, echipa miliţiei, au venit după el şi i-au promis că va fi angajat la miliţie, cu gradul de căpitan, dacă va juca pentru ei. Tatăl său a rămas în cumpănă, dar a venit verdictul mamei: “Să nu aud de aşa ceva. Mircea la Victoria?! Nici vorbă, divorţăm dacă accepţi ca Mircea să plece acolo! Eu n-am băiat de vânzare!”...

   Sau că în sezonul ’83-’84, în meciul cu Hajduk, de la Split, un adversar l-a călcat cu crampoanele şi i-a spart capul. Irimescu a jucat bandajat până la sfarşitul meciului, deşi sângele îi curgea pe faţă... “Ce să fac, trebuia să support. Am avut dureri mari. Eram însă la Universitatea, noi altfel luptam atunci pentru culorile clubului. Era o mare onoare să îmbraci tricoul alb-albastru. Jucai şi cu glezna umflată. Ungureanu a evoluat într-un meci cu ruptură, Negrila cu o mână bandajată... Suportai toate astea numai ca să joci la Ştiinţa, pentru plăcerea de a fi la Craiova!”.

   Mircea Irimescu a acceptat de-a lungul anilor orice post în teren. A fost fundaş stânga, fundaş central, mijlocaş, atacant... Era la concurenţă pe post cu marele Beldeanu şi vroia să joace... Aşa a fost la Kaiserslautern, în partida tur, unde a jucat fundaş central.

   A petrecut cu lăutarii în... lift
   Un moment hazliu, care a rămas în memoria tuturor, s-a petrecut la Băile Herculane, când era jucător... „Am chefuit într-o seară. Eu am plătit nişte lăutari să-mi cânte. A doua zi, urma să vina Silvia, viitoarea soţie a lui Cârţu. «Bă Mircea, eu trebuie să dorm, lasă-mă în pace cu lăutarii tăi. Vine Silvia... », mi-a spus Sorin prieteneşte. «N-o să te deranjez, culcă-te. Mă descurc eu», i-am răspuns. M-am dus cu lăutarii prin holul hotelului, dar nu mi-au dat voie nici acolo, deoarece lăutarii îi deranjau pe cei cazaţi în hotel. Ce să fac, am intrat cu toţi lăutarii în lift! Şi îi plimbam pe lăutari când sus, când jos, iar ei îmi cântau în lift! Sorin auzea muzica, apoi nu mai auzea... Nu întelegea nimic, ce se petrece, de unde se auzea cu intermitenţe muzica?! Când le-am povestit celorlalţi s-au prăpădit de râs. Eu i-am plătit pe lăutari, mai aveau o jumătate de oră de cântat. Cum să-i las să plece? Şi unde să mă fi dus?”.

Costică Ştefănescu, ministrul apărării

   Despre Costică Ştefănescu, marele Ioan Chirilă scria: “Ai mereu impresia că şi-a uitat valiza-diplomat pe o masă de conferinţă, la Geneva sau Stockholm. Vorbeşte puţin şi asta îndeosebi în anii de când e căpitan la Craiova şi la echipa naţională. Îşi cântăreşte greu cuvintele. În faţa lui, glumele devin întotdeauna mai pudice. Până şi Cârţu se supune acestei reguli. Deseori, lasă impresia că este şeful unei brigăzi de şoc, care se bate pentru a asigura rezistenţa digului în timpul unor inundaţii.”
   Ştefănescu a fost, aproape un deceniu, căpitanul Craiovei Maxima, a debutat la echipa naţională la 26 de ani, dar cu toate astea a purtat banderola de căpitan în 40 de meciuri.

   Eleganţa, simţul de anticipaţie, tehnica şi ştiinţa pasei lungi, toate laolată s-au adunat în jocul său. În dicţionarele fotbalistice, la cuvântul libero, ar trebui să figureze explicaţia „Ştefănescu Costică”.


Aurică Beldeanu, regele intercepţiei în România

   Fostul jucător al Craiovei Maxima a fost, incontestabil, la vremea sa, unul dintre cei mai valoroşi mijlocaşi din Europa. Cu o tehnică desăvârşită, o capacitate de efort ieşită din comun şi un simţ de anticipaţie de excepţie, ”vulpea”, aşa cum l-au numit colegii, simţea perfect unde va pleca pasa adversarului şi era acolo cu o clipă mai devreme, culegând astfel numeroase baloane, pe care le transforma în pase utile pentru Balaci, Cămătaru sau Cârţu.
   Format în curtea Progresului, a explodat la Reşiţa, ca mai apoi, în Bănie, să cunoască adevărata consacrare. Internaţionalul de juniori, tineret şi seniori, are la activ numeroase partide memorabile, dar pe primul plan stă reuşita de senzaţie de la Leeds. Este campion al României şi câştigător al Cupei cu Universitatea.


Silviu Lung, uriaşul din poartă

   Silviu Lung a făcut pasul din poarta Craiovei în istoria fotbalului românesc destul de târziu, pe la 26 de ani. Povestea sa e împletită din cuvinte precum curaj, voinţă, putere de luptă şi încredere în sine.
   Marele portar Silviu Lung s-a născut cu adevărat într-o seară de septembrie, în 1982, la Florenţa, ce coincidenţă, când marea echipă a Craiovei elimina Fiorentina în primul tur al Cupei UEFA şi îşi lua zborul spre semifinala cu Benfica... În septembrie ’82, Silviu Lung avea 26 de ani. A debutat în poarta echipei naţionale în 1979, iar de atunci încolo, a cam ferecat-o şi pentru adversari, dar şi pentru concurenţii postului, indiferent că s-au numit Moraru, Duckadam, Liliac sau Stelea.

   Cariera de international a lui Silviu Lung se intinde pe parcursul a 14 ani, in care a strans 77 de selectii. A aparat la un turneu final al Campionatului European, Franta ’84 si la un Campionat Mondial, Italia ’90. Silvica nu este numai unul din cei mai mari fotbalisti romani, ci si unul dintre cei mai longevivi jucatori din intreaga istorie a fotbalului romanesc.


Sorin Cârţu

   Cei care au avut şansa să-l vadă pe Sorin Cârţu jucând, nu-l pot uita, desigur, pe capriciosul şi genialul dribleur de bandă stangă din perioada “Craiovei Maxima”. Driblingurile halucinante şi golurile sale, care astăzi ar putea fi pe genericul oricărei emisiuni sportive, rămân memorabile. Dar, capricios, cum spuneam, în teren şi în afara lui, Sorin Cârţu a intrat deseori în “clinciuri” verbale, sau de idei, cu antrenorii pe care i-a avut.

Rodion Cămătaru

   Într-un moment când startul său părea compromis, un antrenor cu ochelari auriţi, de profesor universitar, din spatele cărora a răzbatut mereu o privire umană, i-a întins o mână de ajutor. E vorba de Rodion Cămătaru şi de Ilie Oană. Apreciatul antrenor nu dădea de pomană. Cântărise doar calităţile craioveanului uitat pe tuşă, al cărui antrenor tocmai devenise şi-l redase fotbalului românesc. După care Oană a plecat la pensie, iar Cămătaru a rămas în marele fotbal.
   În anii ’80, revista “Săptămâna” a declanşat o campanie furibundă împotriva lui Cămătaru. “Dromadera”, “Haplea în chiloţi”, “Sac de tărâţe cu crampoane”, sunt doar câteva dintre metaforele mucegăite pe care Eugen Barbu le-a alăturat fotbalistului oltean. Pe 18 aprilie 1983, la două zile de la evoluţia memorabilă a lui Cămătaru în semifinala Cupei UEFA, Benfica - Universitatea 0-0, de la Lisabona, Eugen Barbu şi-a cerut scuze într-un articol celebru, publicat în ziarul “Informaţia”. Iată un fragment:

   “... Adevăratul erou al meciului, trebuie s-o spun deschis, a fost Cămătaru, omul pe care l-am ironizat într-o vreme. Prin ambiţia şi voinţa lui, a reuşit să mă infirme. M-ai învins, Rodioane! Dar nu există înfrângere mai frumoasă pentru un gazetar, decât recunoaşterea aceasta, drept pentru care semnez...”
Eugen Barbu

Constantin Oţet

   Deşi au apărut câteva cărti despre “Craiova Maxima”, adevărata istorie a antrenorului Tică Oţet încă nu a fost scrisă. Originar din Mehedinţi (Poroiniţa-Rogova), Oţet s-a retras de timpuriu de pe terenul de fotbal (jucător la Metalul Turnu Severin), în urma unui accident. La doar 23 de ani a devenit antrenor, iniţial la juniori, apoi la seniori. Ca antrenor, din 1963 şi până în 1998, a antrenat în şase rânduri echipa cea mai importantă din viaţa lui: Universitatea Craiova.
   Cu Universitatea, regretatul Tică Oţet a cucerit un titlu şi două Cupe, alături de calificarea echipei în semifinala Cupei UEFA (1982-1983). A fost, pe lângă un mare antrenor, un adevărat OM.


Sebastian Domozină, vocea-simbol a Craiovei Maxima

   Născut în 1938, la Ianca (Olt), lângă Dăbuleni. Absolvent al facultăţii de ziaristică din Bucureşti. Corespondent principal teritorial pentru Oltenia al Radioteleviziunii Române. Celebru crainic-reporter sportiv. CEL MAI IUBIT CRAINIC AL OLTENILOR!

   O echipă fantastică, aşa cum a fost Craiova Maxima, născuta din sufletul uriaş al oltenilor, nu putea să aibă decât un comentator pe măsură. Cine poate uita comentariile “braziliene” ale lui Domozină care însufleţeau un popor alb-albastru lipit cu urechea de tranzistoare? Cine poate uita strigătul de victorie de la Leeds, când, secunde în şir, vocea marelui crainic a răsunat “Goooool!!!”, în ritm de caluş oltenesc? Cu siguranţă, nimeni...

   Atunci când meciurile televizate erau “fructe exotice”, nea Sebi a făcut din transmisia radiofonică o adevarată artă. Vesel, jovial în permanenţă, îl simţeai în casa ta chiar dacă era la mii de kilometri distanţă, fie că transmitea de la Milano, Firenze, Munchen, Bordeaux, Moscova sau Craiova... Sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi niciodată. Fără îndoială, Sebastian Domozină a fost unul dintre aceştia. Din 10 octombrie 1997, doar sfinţii mai pot auzi inconfundabilul “Goooool!!!” al vocii de aur a Olteniei.

____________________________________________________________________________________
ISTORIA GALERIEI
Universitatea Craiova (Ştiinţa până în ‘66) a avut mereu alături un public extraordinar, specific sudului. Oricine ştie că, la Craiova, cei mai valoroşi jucători din toate timpurile au fost nr. 12 – GALERIA, şi nr. 8 – ILIE BALACI.

   Se schimbă antrenorii, jucătorii, conducătorii, investitorii, dar iubirea pentru Ştiinţa ramâne aceeaşi. Echipa care în anii ‘80 dădea ora exactă în fotbalul românesc, s-a bătut uneori, mai târziu, pentru supravieţuire. Dar în toată această perioadă, care cuprinde mărirea şi decăderea Craiovei, a rămas constantă doar iubirea suporterilor.

   După marile victorii din urmă cu câteva decenii, zeci de mii de oameni mărşăluiau prin oraş, dezlănţuind carnavalul şi oprindu-se la casa câte unui fotbalist. Totul culmina cu oprirea mulţimii în faţa blocului în care locuia Costică Stefănescu. Mama acestuia ieşea la geam şi rupea o pâine, pe care o arunca suporterilor. Erau ani când iubirea pentru echipă se exprima prin prezenţa cu orice preţ alături de ea. Erau ani în care atât de mulţi oameni veneau din toată ţara, încât Primăria Craiovei le oferea saltele, pe care să doarmă lângă terenul de joc.

   În
1964, Ştiinţa promova în Divizia A, iar Stadionul “Tineretului” din Craiova era mult prea mic pentru numeroşii şi fanaticii “tifosi”craioveni.

   În primul său pe prima scenă, Ştiinţa a terminat pe locul 11 în clasament, dar în acel sezon echipa a disputat toate meciurile cu Stadionul “Tineretului” plin până la refuz, meci de meci capacitatea tribunelor (15.000 locuri) fiind cu mult depăşită. Acest fapt unic a dus la decizia construirii unui stadion de mare capacitate, viitorul “Central”, într-o vreme când spectatorii din România se depărtaseră de arene.

   Sezonul următor a fost unul important pentru gruparea din sudul României, pentru că, la Craiova, atunci au început să fie puse bazele unui club puternic. La crearea centrului de copii şi juniori, s-a înregistrat un record stupefiant de participare, niciodată egalat. Peste 40.000 de copii de toate vârstele, din toată Oltenia, au venit la un mega-trial, care s-a întins pe durata a cinci luni. Afluenţa inimaginabilă de puşti care deja se visau în tricoul alb-albastru dă măsura a ceea ce însemna clubul din Bănie pentru populaţia întreaga Oltenie, ...........

   Pe
29 octombrie 1967, cu ocazia meciului echipelor de tineret ale României şi Poloniei (scor 2-2) a fost inaugurat Stadionul “Central”, cu 37.000 de locuri, pe atunci cel mai mare stadion al vreunei echipe de club din România.

   La sfârşitul anilor ‘60, suporterii Craiovei erau deja renumiţi pentru atmosfera fantastică pe care o creau la fiecare meci.
În 1968-1969, suporterii Craiovei câştigă Trofeul “Petschovski”, ediţia I, singura care a stârnit interesul publicului, trofeul căzând, din păcate, în derizoriu cu timpul.

   “Când intrau pe teren şi din 40.000 de inimi se auzea un urlet: «Ştiinţa!», adversarilor le tremurau picioarele şi vroiau să se întoarcă pe tunel, la vestiare. Noi eram gentlemani şi le spuneam: «Poftiţi în stadion, după dumneavoastră!»”, îşi amintea Zoltan Crisan.

   Tot în acea perioadă a luat naştere şi fenomenul suporterilor organizaţi. Fanii se prezentau la meciuri cu fulare, steaguri, tobe, confetti, petarde şi fumigene. Uluitoarea şi fascinanta galerie a Craiovei a fost prima care a folosit materiale pirotehnice în România. Primele petarde din fotbalul românesc au explodat pe “Central”.

   
6 iunie 1969. “Într-o săptămână dominată de pregătiri şi curiozităţi gravitând în jurul campionatelor europene de box, ne-a fost dat să înregistrăm o veste importantă, care nu se înscrie totuşi în aria de interes amintită. La unul din meciurile de fotbal ale etapei trecute, şi-a făcut apariţia pe un teren românesc prima petardă. Ştirea ne-a parvenit pe calea undelor radiofonice, prin intermediul unuia dintre cronicarii care asigurau săptămânal transmisiunile sportive, tocmai de la Craiova.
   Atunci ne-a frapat nonşalanţa reporterului, tonul uşor amuzat, dacă nu chiar binevoitor, vag patern, faţă de această născocire a cine-ştie-cărui spectator ghiduş, gelos pe arsenalul pirotehnic al tifosilor italieni, ori pe pistoalele mortale din tribunele sud-americane.”
Articolul îi apartine lui Emanuel Valeriu, iar reporterul era nimeni altul decât magnificul Sebastian Domozină.

   Fanii Craiovei au fost dintotdeauna nişte rebeli ai timpurilor lor. Bucureştiul a încercat mai mereu să supună echipa Olteniei, nedreptăţind-o de atâtea ori, fără însă să-şi dea seama că fiecare nelegiuire aducea Universităţii alte sute şi mii de simpatizanţi, din toată ţara.

   În
1975, când alb-albaştrii au pierdut în faţa Rapidului finala Cupei (1-2), după un meci în care oltenii au acuzat vehement arbitrajul pro-giuleştean al lui Nicolae Rainea (presa vremii dându-le dreptate, în măsura în care putea să o facă), suporterii Craiovei au ameninţat că “dacă Rainea mai vine la Craiova, îl împuşcăm ca pe Kennedy la Dallas.” Arbitrul i-a eliminat atunci pe Petre Deselnicu şi Cornel Berneanu, aproape toate deciziile sale de pe parcursul celor 90 de minute fiind împotriva oltenilor.

   ,Memorabilă rămâne şi noaptea dinaintea meciului cu Dinamo (
25 mai 1975), caştigat cu 3-0, când peste 500 de suporteri olteni au dormit pe stadion, ca să fie siguri că vor vedea meciul de a doua zi. În acel sezon, la antrenamentele obişnuite ale echipei lui Titi Teaşcă erau prezenţi câte 1000 de suporteri.

   În
1979, pe 24 octombrie, după meciul Universitatea Craiova - Leeds United 2-0, din turul 2 al Cupei UEFA, cu 40.000 de suporteri fanatici ai Craiovei creând o atmosferă fabuloasă, arbitrul acelui meci, Gianfranco Menegalli (Italia), a declarat: “...LA VOI E CA LA NAPOLI !!!”.

   Galeria anilor ‘70 se autointitulase “Ajax” şi era condusă pe atunci de celebrul “Ostrovschi”, dar acolo, la tribuna a II-a, era doar nucleul suporterilor, pentru că la majoritatea meciurilor din acea perioadă toţi spectatorii stăteau în picioare şi încurajau echipa, iar participarea la meciurile din deplasare devenise o obisnuinţă pentru numeroşii fani ai Ştiinţei.

   Pe vremea lui Ceauşescu se stătea la “a doua”, sub stema aşezată în dreptul liniei care marchează centrul terenului. Se stătea şi pe blocurile de lângă Polivalentă, chiar şi căţăraţi pe stema RSR, fără ca Partidul să-şi dea seama ce “blasfemie” comiteau băieţii care fluturau steagurile alb-albastre.

   Era vremea când “Centralul” se umplea de dimineaţa, indiferent că meciul era pogramat sa înceapă mult după prânz. Poporul albastru venea cu mâncare, apă, table şi ziare pe stadion, pentru că trebuia să aştepte mult timp până când din tunelul de la tribuna I îşi făceau apariţia Antognoni, Passarella, Breitner sau Rummeningge, Tigana ori Giresse, Briegel sau Filipovici.

   Ei, adică oaspeţii, care defilează azi la “Eurosport Legends”, ieşeau primii de la vestiar ca să se acomodeze cu infernul celor 50.000 de voci care urlau la unison “Ştiinţa! Ştiinţa!”. Apoi lumea lua loc pe băncile de lemn ca să-şi tragă un pic sufletul şi să pregătească petardele, pentru că urma momentul cel mare: pe teren intra “Campioana unei Mari Iubiri”!

   În programul pe care Girondines Bordeaux l-a scos pentru meciul cu Universitatea Craiova, antrenorul francezilor declara: “Românii sunt o echipă tare, cu mulţi internaţionali. Nu întâmplător, în primul tur au eliminat Fiorentina. Dar altceva m-a pus pe gânduri... publicul. Atmosfera este fantastică. Am asistat la un derby al campionatului intern, stadionul a fost arhiplin, iar fanii Craiovei creează o atmosferă sud-americană”. Tehnicianul se numeşte Aime Jacquet şi a câştigat cu “naţionala” Franţei, în 1998, Cupa Mondială.

   “Wembley? Nu! Azteca? Nu! San Siro? Nu! Ne aflăm pe “Centralul” oltean, cu nimic mai prejos astăzi decât marile stadioane ale lumii, prin entuziasmul tribunelor pline vârf, prin ambianţa vulcanică. Steaguri şi steguleţe cu culorile clubului craiovean, pancarde, baloane multicolore, gata să-şi ia zborul spre înălţimi - întreaga recuzită a marilor spectacole fotbalistice…”. Sportul - Joi, 9 Decembrie 1982.

   “Fericire pe teren. Fericire în tribune. Festival pe Unirii. Strada principală a Craiovei e inundată de olteni. Cu steaguri. Cu tobe. Cu trompete! Cea mai bună şi cea mai iubită echipă de fotbal din România a păşit, printr-o dăruire împinsă până la sacrificiu, în turul 4 al Cupei UEFA.” Gheorghe Mitroi, Scânteia - 9 Decembrie 1982, după meciul Universitatea Craiova – Girondins Bordeaux.

   Tot legendarului stadion “Central”, fieful Universităţii Craiova şi martorul marilor performanţe alb-albastre, i-a fost dat să mai trăiască o premieră:
apariţia primelor bannere din fotbalul românesc.

   “Craiova a fost o gazdă ospitalieră şi entuziastă pentru întâlnirea dintre reprezentativele de fotbal ale României şi Austriei. Tribunele au fost arhipline, iar festivitatea de deschidere a partidei a prilejuit momente emoţionante (un amănunt inedit şi pitoresc: la intrarea echipelor în teren, pe toată lăţimea tribunei a II-a, a apărut cuvântul «România», scris din panouri tricolore purtate de spectatori), dar din păcate aşteptările publicului (mai numeros, suntem siguri, decât ar fi fost la Bucureşti) n-au fost răsplătite nici de factura jocului, nici de rezultat.” Radu Urziceanu, Sportul - 1972, după meciul România - Austria 1-1.
 Deşi este o insulă de latinitate în estul Europei, din cauza restricţiilor dictaturii comuniste a lui Ceauşescu, publicul românesc era mai puţin familiarizat cu modelul “ultras” ca formă de susţinere a echipei favorite.

   În ediţia 1990-1991, Universitatea câstiga campionatul într-o atmosferă superbă, dar Craiova încetase să mai fie magica echipă care cucerea Europa. Întotdeauna însă, deasupra vechiului “Central”, aerul are parcă o altă densitate, pare umplut cu ecoul strigătelor de fericire din vremea Craiovei Maxima.

   După căderea regimului comunist de la Bucureşti (1989), Ultras Craiova este unul din primele grupuri ultra’ care apare în Romania. El reprezenta de fapt întreaga galerie a Universităţii. Era o galerie eterogenă, care îi cuprindea pe toţi cei care erau dispuşi la orice sacrificii pentru a fi alături de Ştiinţa, indiferent dacă juca acasă sau în deplasare. Cum însa grupul nu era foarte compact, în jurul nucleului care conducea mai existau câteva mici grupuri-satelit, formate din băieţi mai tineri, care însă încurajau echipa în spatele aceluiaşi banner.

   În 1993, galeria albastră merge în număr mare la Bucureşti şi îşi susţine cu multă pasiune echipa, care caştigă în faţa Daciei Unirea Brăila finala Cupei României, ultimul trofeu care a luat drumul Băniei până în ziua de azi.

   1994-1995 este al doilea sezon consectiv în care Ştiinţa luptă pentru titlu cu rivala de o viaţă, Steaua Bucureşti, iar “tifosi” din Bănie fac spectacol pe toate stadioanele unde merg Craioveanu şi coechipierii săi.

   Galeria olteană face, pe 8 aprilie 1995, o deplasare istorică, ducând peste şapte mii (7.000) de oameni în Ghencea, pentru derby-ul cu Steaua. Fabuloasa dovadă de ataşament faţă de Universitatea este, în acelaşi timp, o adevărată demonstraţie de forţă pentru susţinătorii echipelor bucureştene, care urmăresc şocaţi de la balcoane, din baruri sau de pe străzi, incredibila masă de oameni care paralizase circulaţia şi le colorase oraşul în alb-albastru, mărşăluind orgolioasă spre stadionul din Ghencea.

   În aceeaşi ediţie, Universitatea pierde şi calificarea în ultimul act al Cupei României, după o semifinală cu Rapid, jucată în sistemul tur-retur. În meciul-revanşă de la Craiova, atmosfera din tribunele “Centralului” este fantastică, rivalii din Giuleşti aplaudând la final specaolul oltenilor.

   Diferenţele de mentalitate dintre membrii Ultras Craiova s-au accentuat însă în timp, lucru care a dus la desprinderea de grup a doua facţiuni: Brigada “U” şi Commando, care mai târziu aveau să se unească într-una singură, dând naştere CUCS* . Separarea celor două grupări, nu întâmplător formate din cei mai tineri şi mai fanatici băieţi din galeria alb-albastră, a adus după sine agonia primului nume pe care l-au avut fanii Craiovei. În 1996, la meciul Univesitatea Craiova - Rapid 3-1, a fost ultima apariţie a bannerului cu Ultras Craiova.

   *CUCS - Commando Ultra' Curva Sud (cuvântul "curva" nu îseamnă nimic obscen, ci este traducerea în limba italiană a cuvântului "peluză").

   Suporterii Craiovei care proveneau din Caracal şi a căror importanţă în interiorul galeriei oltene era incontestabilă şi-au făcut şi ei propriul banner, Atomic Lions.

   Era primul grup ultra' organizat al unei echipe din România, care era din alt oraş decât aceasta. După câtiva ani, ei se vor alătura celor din FDL Bucureşti, care formaseră deja Blue Lions (actualul lor nume e BL - Gruppo Caracal).

   În 1995, Brigada “U” este prima grupare care se separă de Ultras Craiova. La început avea puţini membri, dar mentalitatea lor era cu totul diferită. Majoritatea erau elevi ai Liceului Carol I. Din 1998, îşi schimbă numele în Craiova Ultra’ Group, numărul lor crescând semnificativ. Bannerul cu CUG a aparut la meciul Universitatea Craiova – FC National 5-1, ei alegând să stea la acel meci în Peluza Nord (lucru pe care, doi ani mai târziu, aveau să-l facă şi cei de la Sezione, dar din cu totul alte motive).

   Tot în ’95-’96 apare şi bannerul cu Fossa Dei Leoni, nume sub care se grupează mai mulţi ultraşi ai Ştiinţei din Bucureşti, a căror prezenţă la toate meciurile Craiovei îi obligă să meargă aproape în fiecare săptămână în deplasare.

   În toamna anului 1996, după moartea “tunarului” Craiovei, ION OBLEMENCO, legendara arenă a Ştiinţei primeşte numele marelui atacant, de patru ori golgheter al României. Apoi, în primăvara lui 1997, o a doua facţiune se desprinde de Ultras Craiova: Commando (prima apariţie a bannerului a fost la partida cu Poli Timişoara, de la Severin, scor 0-0). La început reprezentând o brigadă foarte restrânsă numeric, această titulatură va deveni (pentru o perioadă), în 2000, numele întregii peluze.

   Bannere ca White-Blue-Boys (1996), TNT Lions (1996), Fighters (1997), South Force, Sud Kaos sau Fronte Ribelle (reapărut în 2008 pe gardul peluzei) au rezistat foarte puţin, ele aparţinând câtorva persoane.

   Campionatul ’96-’97 este unul încărcat de incidente şi evenimente importante, ultraşii trecând print-o perioadă de tranziţie. Aceştia intenţionează să-şi schimbe locul de la tribuna a II-a, oscilând între cele două peluze. Paradoxal, violentele incidente de la meciul cu Sportul Studenţesc, din primăvara lui 1997 şi etapele de suspendare a propriului teren, au ajutat fanii să se hotărască asupra sectorului pe care-l vor ocupa de atunci înainte: Peluza Sud.

   Cele mai violente incidente din istoria fotbalului românesc au avut loc, din păcate, la Craiova, pe 15 martie 1997. La finalul partidei cu Sportul Studenţesc, care se anunţa una normală, de campionat, pierdută însă cu 1-2 după arbitrajul clujeanului Sorin Vădana, care a viciat rezultatul, capitala Olteniei s-a transformat într-un teatru de război. Haosul s-a instalat pe străzile Craiovei, suporterii au vrut să-şi facă singuri dreptate şi confruntările cu forţele de ordine au durat multe ore, până după miezul nopţii, sfârşind cu răniţi şi importante pagube materiale.

   Ca pedeapsă pentru incidentele din interiorul şi din afara arenei, clubul craiovean a primit iniţial opt etape de suspendare a terenului propriu, reduse apoi la patru. Trei dintre ele s-au disputat la Severin şi una la Târgu Jiu, mii de fani din Cetatea Băniei descinzând în cele două oraşe ale Olteniei, pentru ca, alături de publicul local, să fie alături de Ştiinţa.

   După epuizarea etapelor de suspendare, meciul cu care Universitatea Craiova a revenit în vulcanul de pe “Ion Oblemenco”, a fost tocmai derby-ul cu Steaua, din etapa a XXX-a. Craiova a câştigat cu 3-2, dar pentru ultraşii albaştri a fost un meci istoric: Peluza Sud a adoptat pentru totdeauna superlativul "cea mai frumoasă galerie a ţării". La acel meci, fanii au fost încadraţi de impresionante dispozitive ale forţelor de ordine, masate atât în interiorul, cât şi în afara stadionului.

   La doar trei zile de la confruntarea din Bănie, cele două rivale se întâlnesc din nou, pe teren neutru, la Piteşti, în semifinalele Cupei. Entuziasmaţi de victoria de la Craiova, oltenii iau cu asalt Piteştiul şi domină tribunele arenei din Trivale, după ce în orele dinaintea partidei, pe străzile oraşului lui Dobrin avuseseră loc ciocniri cu steliştii, ultimii într-o evidentă inferioritate.

   Ultimii ani ai secolului trecut erau cei în care suporterii leilor făceau deplasări de neuitat, aşa cum a fost şi cea din semifinalele Cupei, de la Râmnicu Vâlcea, pentru partida cu FC Argeş (ediţia 1997-1998). Zeci de autocare au pornit spre oraşul din nordul Olteniei, trenurile s-au umplut cu suporteri, iar stadionul din “Zăvoi” arăta ca o cetate asediată, sute de fani ai Ştiinţei rămaşi fără bilete escaladând atunci zidurile arenei pentru a pătrunde cu forţa în tribune.

   Însă nimic nu se va putea compara vreodată cu ceea ce s-a întâmplat în 1998, la finala Cupei României, dintre Rapid Bucureşti şi Universitatea Craiova. Un regulament strâmb, care prevedea că finala competiţiei KO trebuie să aibă loc într-un singur act, pe “terenul neutru” al fostului stadion bucureştean din complexul “Lia Manoliu”, i-a obligat pe fanii Ştiinţei să joace în deplasare, la 250 de kilometri de Craiova, în timp ce giuleştenii erau practic acasă, în propriul oraş, doar că pe un alt teren.

   Suporterii Universităţii au sfidat însă această anomalie, moştenită dinainte de 1989, dar niciodată sesizată şi contestată vehement de cineva. Mareea alb-albastră s-a revărsat spre Bucureşti cu o forţă de neimaginat. Două garnituri de tren destinate exclusiv fanilor Craiovei au pornit spre oraşul de pe Dâmboviţa ticsite de oameni. Alţii, pentru a evita îmbulzeala din cele două garnituri speciale, au preferat să ia cu asalt trenurile normale de călători, sau au format coloane de maşini care se întindeau pe mulţi kilometri.

   Oltenii au invadat capitala României, într-o desfăşurare de forţe fără precedent. Uluite de ceea ce se întâmpla, autorităţile s-au recunoscut depăşite de situaţie. Peste 25.000 de fanatici ai Universităţii, din întreaga ţară, au format un uriaş animal viu, care se mişca pe arterele Bucureştiului, spre o destinaţie unică: fostul stadion „23 august”. A fost cea mai numeroasă galerie deplasată vreodată de o echipă românească într-un alt oraş decât cel de reşedinţă, un record absolut pentru ţara noastră, care probabil nu va mai putea fi niciodată egalat de vreo altă echipă, cu excepţia Craiovei.

   În anul 1999, Fossa Dei Leoni, alături de alţi fani din Bucureşti care nu erau pe atunci componenţi ai vreunei alte brigăzi, dau naştere unei noi grupări: Blue Lions (Bucureşti). Băieţii din Caracal vor purta numele de BL - Gruppo Caracal.

   Numărul mare de suporteri pe care Universitatea îi are în Bucureşti, i-a făcut pe cei mai fanatici dintre aceştia să aibă aspiraţii din ce în ce mai îndrăzneţe. Astfel, Blue Lions a fost primul grup de suporteri din ţara noastră care a avut personalitate juridică, devenind Fan-Club Blue Lions.

   Campionatul 1999-2000 aduce Ştiinţa în lupta pentru evitarea retrogradării. Meciul decisiv, cel cu FC Braşov, una dintre contracandidate, a fost unul greu de uitat. Ardelenii au venit în penultima etapă la Craiova, dar au găsit în Bănie 40.000 de fani care au creat o atmosferă incendiară, multă lume (inclusiv presa) fiind de acord la finalul partidei că publicul i-a învins, aproape de unul singur, pe braşoveni. Universitatea a caştigat cu 1-0, după un autogol al adversarilor, şi a rămas în Divizia A.

   În cealaltă competiţie, Cupa României, elevii lui Emil Săndoi au ajuns în finală, după ce au trecut de Rapid în penultimul act. Tot 40.000 (număr des menţionat atunci când Universitatea susţinea pe teren propriu un meci important) de craioveni au fost şi atunci pe „Ion Oblemenco”, ambianţa electrizantă ajutându-i pe alb-albaştri să câştige partida tur cu 2-0 şi să obţină practic calificarea.

   Cea mai numeroasă deplasare din istoria fotbalului românesc (1998) avea să fie urmată de o alta, de aproape aceleaşi dimensiuni, doi ani mai târziu, pentru finala cu Dinamo. Alte două garnituri de tren, destinate exclusiv suporterilor Ştiinţei, au pornit spre Bucureşti, cu speranţa în suflet că echipa lor va învinge cea mai mare rivală. Universitatea a pierdut însă şi de această dată trofeul, spre deziluzia tuturor.

   Anul 2000 a fost un an de cautări, în care majoritatea tinerilor deveniseră membri ai CUCS şi se aflau în profundă contradicţie cu Craiova Ultra’ Group, care era acum compus din doar câţiva veterani, foşti lideri ai vechiului Ultras Craiova. Aceştia, nemaifăcând parte din nici un grup, aderaseră între timp la CUG, ajungând să-i elimine din grupare tocmai pe cei care o înfiinţaseră.

   Ultraşii adevăraţi (CUCS), cei care organizau activitatea peluzei şi realizau coregrafiile ce aveau să rămână în istorie, şi-au radicalizat discursul, nemaifiind dispuşi să ţină în spate o întreagă peluză, dar să fie dirijaţi de alţii. CUCS devenise astfel grupul în care se reuniseră toţi cei care doreau schimbarea. Ruptura trebuia să se producă şi în septembrie 2000, la derby-ul cu Rapid, din Giuleşti, apare Freak Boys (o facţiune elitistă, care astăzi nu mai există fizic, ci doar prin spiritul celor care încă se mai adună acolo), iar în decembrie 2000, la partida cu Dinamo, se naşte Sezione Ultra’. Acestea erau brigăzile în mâna cărora, din ianuarie 2001, rămâne întreaga responsabilitate şi conducerea peluzei.

   Din acel moment, imaginea Peluzei Sud s-a schimbat mult.

   C.U.C.S. devenise astfel un nume impersonal, definind Peluza Sud şi nu o grupare anume, imensul banner având apariţii tot mai rare şi dispărând, încet-încet, de pe gardul din faţa tabelei de marcaj.

   Un an mai târziu, în octombrie 2001, în peluză debutează Teste Matte, grup desprins din Sezione Ultra’. Ei s-au desfiinţat în 2004, dupa ce bannerul lor a fost confiscat de suporterii unei alte echipe, deşi acest lucru s-a întâmplat în urma unor incidente în care grupul craiovean era într-o categorică inferioritate numerică... 1 la 30!

   Începând din toamna anului 2000, galeria Universităţii porneşte contra noului finanţator al echpei un adevărat război de gherilă, care va dura doi ani. Au fost 24 de luni suferinţă, în care fanilor li s-a închis Peluza Sud şi în care fanii au fost învrăjbiţi între ei cu ajutorul unei părţi a mass-mediei. Echipa îşi pierduse identitatea şi ajunsese să slujească intereselor marii sale rivale, Dinamo, prin intermediul personajului care, sub masca de finanţator, venise de fapt în misiune în Bănie.

   Anul 2002 a început în doliu pentru fotbalul craiovean. În timp ce echipa se afla în cantonament în Cipru, o tragedie a cutremurat Oltenia. În urma unui stop cardiac, Cristi Neamţu, portarul de nici 22 de ani din lotul alb-albastru, a decedat într-un spital din Nicosia, după ce se accidentase la antrenament, într-o blestemată zi de joi, pe un teren din Larnaca.

   Vestea s-a răspândit în Bănie cu viteza sunetului şi Craiova întreagă a amuţit de durere. Suporterii au uitat pentru câteva zile de orice conflict şi au cerut conducerii clubului să retragă pentru totdeauna de pe tricourile echipei numărul 12, cel purtat de „Schmeichel”, iar acesta să fie acordat fanilor Ştiinţei. Peluza Sud a purtat de atunci numele puştiului erou, Cristi Neamţu.

   În ultima etapă a sezonului 2001-2002, Universitatea a evoluat pe Stadionul “Ion Oblemenco” în compania echipei FC Naţional, care, cu o victorie în faţa craiovenilor, ar fi devenit campioana României, în dauna lui Dinamo Bucureşti, fosta echipă a Ministerului de Interne. Atunci, pentru prima dată în istoria fotbalului romănesc şi probabil în premieră mondială, suporterii olteni i-au susţinut pe adversari, huiduind copios la fiecare atingere de balon jucătorii propriei echipe, care, deşi purtau pe piept emblema Universităţii Craiova, semnaseră deja cu Dinamo.

   Ediţia următoare începea fulminant pentru Universitatea, care se prezenta în Divizia A cu o echipă schimbată din temelii, nu mai puţin de 22 de fotbalişti dispărând în vară din lotul alb-albastru. Publicul vine din nou lângă favoriţi şi arată tuturor, pentru a câta oară, ce înseamnă spiritul Craiovei. Astra Ploieşti pierde fără drept de apel în prima etapă, tribunele fostului “Central” realizând un spectacol unic.

   După o altă victorie, cu FCM Bacău, în Moldova, derby-ul cu Steaua, din etapa a III-a, a readus pe arena din Bănie atmosfera magnifică a meciurilor de altădată, când pe malul Jiului veneau Bayern Munchen, Leeds, Inter, Fiorentina, Bordeaux, Kaiserslautern sau Benfica Lisabona...

   Nu mai puţin de 50.000 de oameni, care au pătruns în stadion prin orice mijloace, au umplut până la asfixiere tribunele de pe „Ion Oblemenco”, alţi 10.000 de oameni rămânând pe dinafară, unii cu biletele în mână. Din cauza numărului mult prea mare de spectatori, partida a fost în pericol să nu se mai dispute, însă Dumitru Dragomir, preşedintele LPF, prezent la tribuna oficială, i-a ordonat observatorului: “Lasă meciul să înceapă, altfel ne omoară lumea!”

   “Nici în străinătate n-am văzut asemenea public. Nu mi-a venit să cred ochilor când am văzut ce era în tribune cu trei ore înainte de începerea meciului. Am zis că nu poate fi adevărat. Mai mult decât atât, am auzit că afară au ramas peste 10.000 de oameni cu biletele în mână, pentru că nu mai aveau unde să intre pe stadion. N-am ştiut niciodată că voi ajunge să joc la CRAIOVA, dar ceea ce am văzut astăzi depăşeşte orice închipuire!”, a declarat Jean Vlădoiu, după derby-ul câştigat de Universitatea cu 3-1.

   La sfârşitul lui 2002, inaugurarea instalaţiei de nocturnă a arenei craiovene a prilejuit fanilor din Bănie orchestrarea unui nou spectacol de sunet şi lumină. “Bătrânii veniţi sâmbătă pe Stadionul “Ion Oblemeco” le-au spus celor de lângă ei că nu au mai văzut niciodată aşa ceva. În lumina nocturnei, 40.000 de olteni formau un vulcan pregătit să îşi reverse vuietul peste cei din teren. Alţi 10.000 de suporteri ai Universităţii au făcut doar drumul până la arenă, pentru că, precum la partida cu Steaua, nu au mai avut loc înăuntru. În minutul 50, manifestările suporterilor olteni au atins punctual culminant. Peluza “Cristi Neamţu” a luat foc, la propriu şi la figurat, luminată de zecile de torţe şi de miile de artificii, aruncate apoi în faţa sectorului galeriei”, relatează cotidianul Pro Sport.

   În 2003, peisajul ultras craiovean se îmbogăţeşte cu alte două noi grupuri, Girls (alcătuit evident, exclusiv din fete) - în martie şi South Maniaks - la sfârşitul anului. Din păcate, nici unul dintre cele două nu mai există azi...

   Publicul craiovean a mai uimit o dată întreaga ţară, când, la 7 iunie 2003, naţionla a revenit în Bănie după mulţi ani. La antrenamentul oficial dinaintea partidei cu Bosnia, contând pentru preliminariile Campionatului European din 2004, în tribune au fost prezenţi peste 15.000 de olteni, care au scandat numele României şi i-au impresionat pe tricolori, făcându-i să se simtă ca la meci. “Cred că s-a stabilit un record mondial al spectatorilor prezenţi la un antrenament!”, a spus unul dintre internaţionalii români după inedita şedinţă de pregătire.

   La jumătatea sezonului 2003-2004, relaţia dintre suporteri şi finanţatorul echipei s-a stricat definitiv, după ce acesta i-a vândut Rapidului pe doi dintre cei mai importanţi tineri jucători ai echipei la acel moment, chiar înaintea returului. Cu un gest disperat, ultraşii Stiinţei au încercat să-i aducă pe fotbalişti înapoi la Craiova, aşteptând pe aeroportul Otopeni aeronava cu echipa naţională, din care făceau parte şi cei doi şi care se întorcea de la o acţiune în Cipru. Jucătorii au fost însă scoşi de impresari din aeroport pe o ieşire secundară, pentru a evita întâlnirea cu suporterii.

   Spre deliciul presei de scandal, la Craiova au avut apoi loc incidente între fani şi patron.Ultimul a încercat să-l instaleze antrenor al echipei pe Lăcătuş, cel care se identifica, în opinia mulţimii, cu marea rivală din Ghencea. Fostul stelist nu a rezistat decât şase ore în funcţia de antrenor al Ştiinţei, el fiind nevoit să părăsească Bănia în acea noapte, deşi tocmai semnase un contract cu clubul craiovean.

   În martie 2004 a apărut facţiunea Ultras, dar şi alte grupuri mai mici, Boys 04, South Region si Nasty Boys, care s-au desfiinţat însă după puţin timp. Ultimele două fac acum parte din Praetoria, brigada aparută în anul 2005 şi formată în mare parte din foşti membri Teste Matte.

   Halucinantul sezon 2004-2005 a adus oraşul Craiova în pragul disperării. Întreaga Oltenie şi suporterii alb-albaştri din restul ţării au trăit o dramă: retrogradarea Universităţii Craiova, după 41 de ani neîntrerupţi pe prima scenă... O tragedie a fotbalului românesc, a cărui primă divizie parcă nu mai avea sens fără religia albastră din sudul ţării...

   Aproape de colaps, după ce întreg lotul de jucători a fost vândut, cei mai mulţi mergând, din nou, la Dinamo, Universitatea Craiova a refuzat compromisul cumpărării unui loc în Divizia A şi a luat-o de la zero, inventând din nou o echipă. La finalul campionatului 2005-2006, Ştiinţa s-a întors în primul eşalon, după un sezon în care a suferit şi a luptat cu mândrie şi cu onoare, depăşind orice obstacol alături de fanii ei. 19 mai 2006 a fost o zi în care Oltenia fotbalistică a explodat din nou de bucurie.

   Campioana unei mari iubiri a revenit acolo unde alţii n-au vrut-o, dar nu i s-au putut împotrivi. Dragostea din care s-a hrănit Universitatea în acel an, nici nu poate fi înţeleasă de cei care i-au făcut rău, nici nu poate fi respectată de cei care acum îşi rodeau unghiile de neputinţă. Până la urmă n-a fost un vis urât, ci unul dintre cele mai frumoase pe care această echipă le-a trăit vreodată. Înconjurată de atâta iubire, n-avea cum să nu reuşească...

   Craiova şi suporterii ei îşi trăiau în continuare fascinanta lor poveste de dragoste. Întreaga Oltenie a sărbătorit nu promovarea, ci renaşterea Universităţii, a celei mai iubite şi mai rebele echipe care a existat vreodată în România, în timp ce Bucureştiul tremura din nou: singura rivală de care se temea cu adevărat se întorsese!

   Brigada 26 a luat fiinţă din iniţiativa a 26 de suporteri din Timişoara, care au mers pe 26 noiembrie 2006 la meciul disputat la Arad, dintre UTA şi Universitatea Craiova. Membrii grupului sunt studenţi veniţi din Craiova, Tr. Severin, Târgu Jiu, Motru, Corabia, Caracal, Piteşti, Balş si Bocşa. Scopul brigăzii este formarea unui nucleu puternic în partea de vest a ţării.

   Prin Peluza Sud au trecut Capillati (iunie 2006, desfiinţaţi în aprilie 2007) şi tot acolo s-au aşezat şi South Guard, născuţi în 2007. A reapărut şi bannerul istoric cu Fronte Ribelle, purtat peste tot de câţiva reprezentanţi ai noii generaţii, veniţi din Bucureşti.

   Intrată în rândul marilor echipe ale Europei, Universitatea e susţinută astăzi de galerii diferite, aflate în ambele peluze, acestora adăugându-li-se mai multe grupări care au reînsufleţit tribuna a II-a.

   Astfel, la “Nord” stau Sezione Ultra’, reveniţi în locaţia în care au luat naştere, facţiunea Ultraşi Liberi (compusă aproape în totalitate din veteranii şi membrii fondatori ai grupului Ultras apărut în 2004, dar retraşi între timp din respectiva grupare din diverse motive) şi Gruppo Motru, un vechi nucleu de suporteri din oraşul gorjean.

   La tribuna a II-a s-a postat Legivnea.XIII.Gemina (iunie 2007), una dintre cele mai frumoase grupări, un fan-club extrem de activ, care îşi are originile într-un alt oraş al Olteniei, Drobeta Turnu Severin. Legiunea a XIII-a Gemina era legiunea de elită a armatelor romane, având ca simbol leul, spre deosebire de restul legiunilor care aveau ca simbol taurul şi acvila. O altă particularitate era culoarea albastră a mantiilor şi a scuturilor, culoarea celorlalte legiuni fiind roşul. Gemina a redat practic viaţă tribunei dinspre Polivalentă şi, fără să se vrea neapărat un grup „ultras”, creează un spectacol superb la fiecare partidă de pe “Ion Oblemenco”, dând de multe ori tonul scandărilor pe întreg stadionul.

   Alături de băieţii din Mehedinţi sunt Blue Angels (noiembrie 2007), o altă grupare reprezentând fanatici ai Ştiinţei din afara Băniei. Cu inimile luate prizoniere de Universitatea, suporteri alb-albaştri din Sibiu, Vâlcea şi Gorj s-au reunit sub această titulatură pentru o cât mai buna organizare a deplasărilor şi au format, la rândul lor, un alt fan-club puternic. Îngerii albaştri spun răspicat că nu îşi propun să reprezinte fenomenul „ultras”, pentru ei contând doar Universitatea Craiova: “ne-am născut din iubirea pe care o purtăm celei mai frumose echipe de fotbal din România!”

   Interesant este că multitudinea de bannere postate în faţa galeriei din 1990 şi până în jurul anului 2000, a reprezentat de fapt o epocă romantică, de pionierat, plină de sacrificii, dar o etapă normală, de maturizare a celor care au format galeria organizată a Universităţii. În spatele celor mai multe dintre titulaturi se aflau de cele mai multe ori câteva persoane, nu grupuri foarte mari de fani, adică nu grupări în adevăratul sens al cuvântului.

   Organizat sau nu în fan-cluburi sau grupuri ultras, publicul din Bănie îşi trăieşte în continuare povestea sa de dragoste, rămânând, pentru fanatismul cu care îşi încojoară echipa favorită, cel mai vulcanic din România, în stare să şocheze în orice moment şi să îngenuncheze orice adversar, fără excepţie.

____________________________________________________________________________________
STAR CLUB
Printre suporterii Craiovei, unii chiar fanatici, se numără şi multe celebrităţi. Adevărate “instituţii” în domeniile în care au activat sau încă activează, ca Amza Pellea în teatru şi film, Cristi Minculescu şi Tudor Gheorghe în muzică, Marius Tucă în presa scrisă şi televiziune, etc...

 CRISTI MINCULESCU
  “Era în toamna lui ’73, adică ediţia de campionat când alb-albaştrii au cucerit primul lor titlu. Eu jucam o miuţă cu băieţii în curtea şcolii, ţin minte că era Şcoala Generală nr. 21 şi la un moment dat am rămas interzişi. Dinspre stadion s-a auzit asa, ceva, ca un muget. Am aflat apoi că marcase Oblemenco golul victoriei în meciul cu Politehnica Iaşi şi chestia se întâmplase prin minutul 93. Urletul acela al tribunelor m-a fascinat.”

   “În 2000, la semifinala de Cupă cu F.C. Argeş, am ţinut o ţigară în mână până m-am ars la degete. Când mi-am dat seama, am văzut că în scrumieră mai aprinsesem alte două ţigări...”


TUDOR GHEORGHE
   “Am compus "O iubire alb-albastră" atunci când Universitatea a fost la un gol de finala Cupei UEFA. Am sperat că melodia va rămâne peste timp, şi uite că aşa s-a şi întâmplat. Fanii fredonează şi azi "Ţinem cu echipa noastră / Şi la bine şi la greu / O iubire alb-albastră / La Craiova e mereu!" ”

MARIUS TUCĂ
  “Tatăl meu m-a luat pe stadion de la 6-7 ani, iar la mine acasă veneau toţi prietenii tatălui meu şi puneau pături în geam ca să se uite liniştiţi la un televizor mic, rusesc şi alb-negru, în anii ’70, când urma să devină campioană Universitatea Craiova. Am trăit cu spiritul acesta unic în casa!”
  
ADRIAN CIOROIANU
  Istoric de profesie, politicianul craiovean Adrian Cioroianu este un mare fan al Universităţii. Legat sentimental de Craiova şi de “Campioana unei mari iubiri”, fostul ministru de externe al României visează că se vor întoarce vremurile când vechiul “Central” să asiste la o nouă cruciadă a Ştiinţei în Europa.

 ŞERBAN HUIDU

 “Când am început să descopăr fotbalul era perioada cea mai frumoasă a Craiovei Maxima. Nu aveam cum să nu mă îndrăgostesc de Ştiinţa lui Ştefănescu, a lui Geolgău, a lui Balaci şi Ungureanu...”

 EMIL HOSSU-LONGIN
 
E de ajuns să spunem că Emil este fiul Luciei Hossu-Longin, realizatoarea impresionantului serial-documentar “Memorialul durerii”, pagina cea mai onorabilă a istoriei televiziunii române. Venind dintr-o astfel de familie, reporterul sportiv şi editorialistul Emil Hossu-Longin, nu putea fi decât suporterul fanatic al Universităţii Craiova, echipa cea mai curată şi mai frumoasă din România, singura care a încercat şi a reuşit să ţină piept echipelor protejate de sistemul comunist. A fost unul dintre ziariştii care şi-au păstrat coloana vertebrală atunci când personaje influente au încercat să distrugă Ştiinţa... Mulţumim, Emile!



MUGUR MIHĂESCU

  “Noi, oltenii, începând de la sugari şi până la cei mai bătrâni, ţinem cu toţii cu Craiova!”...Mugur Mihăescu, liderul grupului de umor Vacanţa Mare, este craiovean şi mândru că este suporterul Universităţii. “Garcea” are de mic în suflet culorile alb-albastre şi este deseori prezent pe “Ion Oblemenco”, la meciurile Ştiinţei.

 GEORGE VINTILĂ
Braşoveanul George Vintilă, cunoscut ca un rebel, promotor al noului în televiziune, este, ca şi fratele său Marius, un înfocat suporter al Ştiinţei. Astfel, la un revelion organizat în anii ‘90 de postul ProTv, mai mulţi ultraşi olteni l-au întâlnit şi i-au oferit fulare ale Universităţii Craiova. Pe George şi pe Marius îi asteptăm şi la meciuri pe “Ion Oblemenco”.

 ADRIAN PĂUNESCU
  Poetul şi omul de cultură Adrian Păunescu, este unul dintre cei mai vechi şi mai cunoscuţi fani ai Universităţii Craiova, el fiind autorul “Cântecului pentru olteni”, pe care suporterii îl consideră unul dintre imnurile echipei. Tot Adrian Păunescu este şi cel care a numit-o pe Universitatea “Campioana unei mari iubiri”, o sintagmă superbă cu care ultraşii Ştiinţei îşi vor alinta mereu echipa de suflet.

 RADU BERCEANU
 “În anii de glorie ai Craiovei Maxima, eram la toate meciurile pe stadion. Lansam rachete care se desfăceau, eliberând eşarfe cu îndemnuri pentru echipă. Aveam chiar şi o demonstraţie cu două aeromodele. Întotdeauna, spre bucuria tribunelor, aranjam să caştige cel în culorile Universităţii.”

 MIHAI CALIN
  Actorul oltean Mihai Calin este si el un suporter al Universitatii Craiova, lucru pe care nu s-a sfiit sa-l spuna in cateva randuri in emisiunile pe care le-a prezentat cu mai multi ani in urma la postul de televiziune ProTv

 ROMICĂ ŢOCIU
 Vechiul comic al micului ecran este, aşa cum puţini ştiu, un pasionat al culorilor Ştiinţei. Fost lucrător în cadrul C.F.R.-ului din Craiova, Ţociu a rămas un fan al Craiovei Maxima, echipa care făcea legea în fotbalul românesc...

 AMZA PELLEA
  Amza este cel mai iubit actor al Olteniei şi unul din cei mai mari ai teatrului şi filmului românesc. Nea Mărin, născut în localitatea doljeană Băileşti, a fost actor şi director al Teatrului Naţional din Craiova, dar şi un mare fan al echipei din capitala Olteniei, la a cărei glorioase istorii a fost martor. Ne vom aminti mereu de uriaşul actor şi suporter al alb-albaştrilor!

  SEBASTIAN DOMOZINĂ
 Gândurile lui Sebastian Domozină au fost, toată viaţa, albe şi albastre. În vremea când televiziunea nu pătrundea peste tot, vocea sa isca legăminte de iubire. Oamenii îl ascultau în toate cotloanele Olteniei şi se îndrăgosteau de vuietul aprig al tribunei, peste care pica glasul său tremurat... “Bun găsit dragi ascultători, de la Craiova, aici Campioana unei mari iubiri întâlneşte pe...”.

PREAFERICITUL TEOCTIST
    “Cu bunavoinţa Campioanei unei mari iubiri am reusit să restaurez Seminarul Teologic din Craiova. Era mare lucru în acele timpuri, în care comuniştii erau reci faţă de biserică!”
 Deşi nu sunt suporteri ai Universităţii , ba chiar unii sunt fani declaraţi ai altor echipe, multe personalităţi din ţara noastră se închină în faţa legendei fotbalului românesc, UNIVERSITATEA CRAIOVA.

  IOAN CHIRILĂ
 Cel mai mare ziarist român al tuturor timpurilor, “patriarhul” presei sportive românesti, a fost cel care a “botezat” Universitatea anilor de glorie ai marilor performanţe, CRAIOVA MAXIMA. Un supranume intrat în legendă, care trimite imediat cu gândul la cea mai bună şi mai frumoasă echipă pe care a avut-o vreodată fotbalul românesc. Nefiind un fanatic al Ştiinţei, apropiat mai degrabă atmosferei Giuleştiului decât vulcanului de pe “Central”, Ioan Chirilă, nea Vanea, cum îi spuneau prietenii, nu a putut să nu se îndrăgostească de marea echipă a Craiovei anilor ’80...

 FĂNUŞ NEAGU
 “...Mă bucur pentru victoria Universităţii Craiova. Pentru că nu-mi plac legendele cazând în prăpastie...
   Şi-apoi, acolo, pe stadionul “Ion Oblemenco”, s-a născut Craiova Maxima, echipa unei mari iubiri, poate cea mai tulburătoare poveste a tinereţii noastre...” 

 IOAN GYURI PASCU
  “Aţi avut, poate, cea mai frumoasă echipă din ţară. Practic, voi aţi inventat fotbalul-spectacol. Trebuie să credeţi în spiritul Craiovei. Chiar dacă au murit Oblemenco, Deselnicu şi alţii..., Craiova nu va muri niciodată!”
 ____________________________________________________________
ALBUM FC UNIVERSITATEA CRAIOVA












































































































____________________________________________________________________________________
DESPRE SUPORTERI

“LA VOI CA LA NAPOLI !”
Gianfranco Menegalli (Italia),
arbitrul meciului UNIVERSITATEA CRAIOVA - Leeds United (1979)

“Românii sunt o echipă tare, cu mulţi internaţionali. Nu întâmplător, în primul tur au eliminat Fiorentina. Dar altceva m-a pus pe gânduri... publicul. Atmosfera este fantastică. Am asistat la un derby al campionatului intern, stadionul a fost arhiplin, iar fanii CRAIOVEI creează o atmosferă sud-americană!”

Aime Jacquet,
antrenor Girondins Bordeaux, 1982...

“...Fericire pe teren. Fericire în tribune. Festival pe Unirii. Strada principală a Craiovei e inundată de olteni. Cu steaguri. Cu tobe. Cu trompete! Cea mai bună şi cea mai iubită echipă de fotbal din România a păşit, printr-o dăruire împinsă până la sacrificiu, în turul 4 al Cupei U.E.F.A.”

Gheorghe Mitroi, Scânteia - 9 Decembrie 1982,
după meciul UNIVERSITATEA CRAIOVA - Girondins Bordeaux

“Tot timpul CRAIOVA va avea un loc aparte în inima mea, la fel şi suporterii de acolo, pentru că în BĂNIE am simţit cu adevărat că joc fotbal!”

Florin Prunea

“Nici în străinătate n-am văzut asemenea public. Nu mi-a venit să cred ochilor când am văzut ce era în tribune cu trei ore înainte de începerea meciului. Am zis că nu poate fi adevărat. Mai mult decât atât, am auzit că afară au ramas peste 10.000 de oameni cu biletele în mână, pentru că nu mai aveau unde să intre pe stadion. N-am ştiut niciodată că voi ajunge să joc la CRAIOVA, dar ceea ce am văzut astăzi depăşeşte orice închipuire!”

Jean Vlădoiu,
după UNIVERSITATEA CRAIOVA – Steaua, 2002-2003

“Suntem singura echipă care ar fi putut să nu joace, pentru că nu aveau loc spectatorii pe stadion!”

Petre Deselnicu,
după acelaşi meci...

“...Parcursul de până acum i-a înfierbântat pe suporterii olteni. Vreme de câţiva ani reduşi la tăcere, ba şi umiliţi, ei şi-au redescoperit brusc ambiţiile, orgoliile şi visele. Au luat cu asalt stadionul la derby-ul cu Steaua, iar vreo 3.000 au mers la Piteşti, ca să transforme întoarcerea intr-o sărbătoare salutată cu ovaţii si cu hore. În câteva locuri, şoseaua s-a blocat, pentru că lângă Balş, nimerind peste o nuntă, jucătorii ŞTIINŢEI să coboare din autocar şi să danseze cu mireasa. Tulburător acest entuziasm şi emoţionantă această manifestaţie de simpatie…”

Ovidiu Ioaniţoaia

“CRAIOVA - Dinamo, un asemenea meci nici nu mai contează în teren. El evadează din iarbă şi dă năvală în tribune. Acolo unde, suporterii vor să-şi astâmpere foamea de un trecut glorios, vălurind iubirea alb-albastră prinsa în beţele de steag şi obligând orice adversar să defileze la picioarele unui Oblemenco de piatră, nemuritor pe soclul lui!”

Ion Cupen,
după UNIVERSITATEA CRAIOVA – Dinamo, 2003-2004

“Cred că s-a stabilit un record mondial al spectatorilor prezenţi la un antrenament!”

Daniel Pancu, după antrenamentul dinaintea
meciului România - Bosnia (2003), de la CRAIOVA

“M-am simţit ca la meci!”

Bogdan Lobonţ, după antrenament,
cu peste 15.000 de suporteri în tribune

“Cu asemenea spectatori în tribune nu avem cum să ratăm victoria!”

Adrian Mutu,
după antrenament...

“Bosnia este o echipă foarte bună, dar publicul a fost senzaţional, nu am cuvinte să-l caracterizez. Nu a fost numai al 12-lea jucător, ci chiar al 13-lea jucător. Niciodată în cariera mea nu am simţit publicul atât de aproape!”

Bogdan Lobonţ,
impresionat de suporterii olteni

“Aceşti suporteri exceptionali din BĂNIE ne-au netezit drumul spre succes. Sper să jucăm şi altă dată la CRAIOVA!”

Adrian Mutu,
după meciul naţionalei, de la CRAIOVA

“Într-un singur an petrecut la echipa din BĂNIE, pot spune că am întâlnit cei mai dulci fani. Ei manâncă fotbalul pe pâine. Când vin pe Stadionul ”Ion Oblemenco” este un sentiment special, pe care nu pot să-l descriu în cuvinte…”

Cristi Chivu

“Nu am văzut public care să ia foc la propriu, aşa cum s-a întâmplat la finalul meciului. Dacă aş fi avut asemenea spectatori, Spadafora ar fi rezistat doar câteva reprize!”

Leonard Doroftei,
după meciul cu Bosnia

“... Şi apropo de fani... E greu de crezut că mai există undeva, prin ţară, atâta devotament şi suflet cât pune suporterul oltean. Juveţii sunt făcuţi din fotbal. Îl respiră, îl manâncă, îl divinizează şi te poartă indiferent că eşti în alb-albastru sau în tricolor, pe aripile unei victorii tunătoare ca un tsunami. Tulburatoare atmosferă, vă mulţumim!”

Horia Ivanovici,
după România - Bosnia

“Ce se întamplă de ne fluieră aşa?”

Diop, şocat de primirea dură a suporterilor olteni
atunci când echipa sa a ieşit la încălzire...

“Aici e CRAIOVA, e mereu la fel!”

Răspunsul dinamoviştilor
la întrebarea coechipierului senegalez

“Ne-am dori şi noi asemenea suporteri la Piatra-Neamţ. Sunt fantastici…”

Ghiţă Poenaru, antrenorul oaspeţilor,
după meciul UNIVERSITATEA CRAIOVA - Ceahlaul, 2002

“Ce-a făcut ŞTIINŢA?”

Cristian Ignat
– acestea au fost primele cuvinte ale studentului
Cristian Ignat, suporterul UNIVERSITĂŢII CRAIOVA,
după operaţia la care a fost supus în urma unei pietre
aruncate spre trenul fanilor olteni, care l-a lovit în plin,
Cristi pierzându-şi un ochi… Meciul era Dinamo - CRAIOVA,
finala Cupei Romaniei, 1999-2000.



Sursa: fcuniversitatea-craiova.ro / fcuniversitatea.ro

2 comentarii:

  1. rodian achimescu21 iulie 2012, 11:35

    IMPRESIONANT!Sincere felicitari de la un "alb-albastru"!

    RăspundeţiȘtergere